În privința relației dintre stat şi naţiune, reprezentanții cercurilor conservatoare susţineau la începutul secolului al XX-lea preeminenţa statului asupra naţiunilor, dându- se ca exemple cazurile celor două mari imperii ale începutului acestui secol frământat, cel austro-ungar și cel ţarist, o astfel de viziune fiind în contradicţie cu ideile progresiste (socialiste) apărute după prima conflagrație mondială şi care susţineau că adevărata unitate socială o constituie naţiunea, nu statul. Pe o astfel de întemeiere teoretică în definirea naţiunii s-au evidenţiat trei modele distincte: teoria spiritualismului naţional, reprezentată de Fichte, Savigny, Lazarius şi alţii care considerau că naţiunea este ,,sufletul poporului”, teoria materialismului naţional care susţinea că substratul naţiunii este de origine materială, acesta fiind considerat un fenomen ereditar, într-o comunitate de rasă sau de sânge și teoria empirismului naţional, promovată de către Pasquale Stanislao Mancini, care consideră că elementele componente ale unei naţiuni sunt: comunitatea, limba, religia, teritoriul, obiceiurile şi legile comune, pe care le consideră ca acţionând pe deplin doar când ele dau naștere conştiinţei naţionale (cf Gusti, op. cit., IV, p.172).
Să considerăm naţiunea ,,o punte a prezentului între trecut şi viitor”
Dar, cu o minte lucidă și legată de realitățile românești, Dimitrie Gusti s-a dovedit un critic fervent al celor trei orientări teoretice, pentru cea de-a treia aducând chiar contraargumente pentru fiecare element pe care Mancini îl considera a face parte din ansamblul unei naţiuni. Astfel, în cadrul aceleiaşi rase întâlnim mai multe naţiuni, dând ca exemplu Statele Unite ale Americii, iar aici, Gusti subliniază faptul că există tendinţa raselor de a dispărea, făcând loc naţiunilor. Marele sociolog român consideră că există o relație profundă între teritoriu şi naţiune, pe care el o numește ,,contiguitate teritorială” (Gusti op. cit., IV, p.172-173), deoarece contextul istorico-social ne determină să considerăm naţiunea ,,o punte a prezentului între trecut şi viitor” (ibidem), mai ales că religiile nu pot forma decât «cadrele»: cosmic, biologic, istoric şi psihologic în care se constituie şi se dezvoltă naţiunea.
Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti s-a născut odată cu deplinătatea statului naţional, în pragul Marii Uniri, la Iaşi, prin coparticiparea a doi mari exponenţi ai ştiinţelor societăţii: un mare istoric, Vasile Pârvan, şi un valoros economist, Virgil Madgearu. Această școală de anvergură europeană și de vizibilitate mondială a fost suprimată odată cu anihilarea sensului naţional al statului român, în 1948, ca o primă consecinţă a instalării regimului de ocupaţie şi dominaţie sovietică.
Într-o prelegere susţinută de către Dimitrie Gusti în câteva universităţi din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul «An Approach to the Study of Social Reality», în 1946 și 1947, el înţelegea să caracterizeze şcoala sociologică de la Bucureşti prin câteva aspecte definitorii care aveau ca repere esențiale următoarele elemente: sociologul monografist, cercetarea realității sociale ca o realitate compusă din cadre şi manifestări sociale, admiterea principiului priorității unităților sociale, fiindcă ,,societatea ca atare nu e nicăieri de găsit și ea apare sub forma unor societăţi bine definite – unităţi sociale – familii, sate, oraşe, regiuni, state, naţiuni”) (Gusti, t III, 431), necesitatea adoptării unei metode adecvate de acces la cunoaşterea unităţilor sociale şi aceasta fiind metoda monografică, admiterea faptului că agentul cunoaşterii nu este individul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca, ci, studiul de teren, orientarea studiului realității printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură şi în şcolile ţărăneşti, iar ținta întregii activităţi de cercetare este constituirea unei sociologii a naţiunii.
Am putea afirma cu certitudine că originalitatea paradigmei Şcolii gustiene constă în faptul că a creat o metodologie a cercetării comparativ-progresive a unităţilor sociale, de la familie şi sat, ca unităţi sociale, la comunităţile suprasăteşti şi de la acestea la societăţile naţionale şi la unităţile internaţionale constituite din grupări de naţiuni, în genul Ligii Naţiunilor, ori al celor atestate de etno-sociologia balcanică a lui Paul H. Stahl, pentru a face saltul la ştiinţa acelei unităţi sociale numită umanitate. Ca un inovator de «paradigmă» științifică autentică, întemeietorul Școlii sociologice de la București a pledat pentru sociologia națiunii cu un fundament creştin, pentru susținerea puternică a personalității națiunilor, deoarece, așa cum consemna în 1920, națiunea nu este o stare, ci o mișcare, un ideal cultural de realizat, «o veșnică nostalgie de realizare maximală a ei însăși», producătoare de cultură și produsul acelei culturi.
Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre un fundament creștin al națiunii române
La rândul său, marele teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre un fundament creștin al națiunii române. Desigur, dezvoltarea conștiinței naționale și a unei culturi care să definească spațiul de viață românesc este esențială în aspirația unei națiuni de a-și împlini destinul propriu și de a se afirma printre celelalte națiuni contemporane, pentru că așa cum sublinia Dimitrie Gusti, într-un discurs rostit cu prilejul aniversării a zece ani de la Marea Unire: ,,Cea mai veche cultură din Europa orientală, care este cea românească, trebuie să simtă, azi mai mult ca oricând, ceea ce își dorește ea însăși și ceea ce este în stare a da umanității, ea trebuie să aducă culturii universale contribuția românească pe care omenirea este în drept să o aștepte, turnând sufletul românesc în formele eterne și universale ale creației” și configurând ceea ce am numi sociologia națiunii române.
În timp ce sociologia clasică identifica societatea cu naţiunea, realitatea lumii globale, dilatând spaţiul prin deteritorializare, multiplicând reţelele de informare și de comunicare, accentuând interdependenţele, penetrând comunităţile tradiţionale, factorii politici de decizie nu refuză, totuşi, dreptul la existenţă al unei sociologii a naţiunii, desigur, în condiţii radical schimbate, pe traiectul local naţional-regional-global, în care, observăm că disciplina ca atare acuză un dublu neajuns teoretico-metodologic, fiindcă nu beneficiază de o paradigmă unică, universală şi nu se aplică pe o realitate socială fixă, știindu-se că organismul social este într-o continuă prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în permanenţă construită, deconstruită și reconstruită.
De bună seamă, extrem de interesantă pentru contextul de astăzi şi de mâine este punctul de vedere al marelui politician român, I.C. Brătianu, cel care, treptat, a devenit unul dintre cei mai importanţi oameni ai perioadei formării statului român modern și ai afirmării națiunii române în context european și internațional. Preocupat cu pasiune și un mare devotament, până la dăruire totală și sacrificiu suprem, ca şi Nicolae Bălcescu, de altfel, ca și întreaga generație paşoptistă, până la urmă, de revoluţia viitoare în context european, în 1853, la câţiva ani după revoluţia care a schimbat din temelii societatea românească, în cadrul unei mișcări atât de crunt reprimată de marile imperii, când împreună cu mulţi «căuzași» mânca pâinea amară a exilului și a emigraţiei, I.C. Brătianu dorea ca revoluţia viitoare “să fie renaşterea Europei pentru o libertate statornică”, iar din această perspectivă, marele patriot și naționalist, unic în vremurile tulburi ale istoriei, ţinea să lămurească problema viitorului naţiunii române ca fiind esenţială în viitorul context european. El dorea ca românii ,,să-nţeleagă că d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor” iar apărarea naţiunii ,,contra celor care au nelegiuirea de-a voi să-i lipsească de dânsa este nu numai un drept, ci şi o datorie sfântă; crimă şi sinucidere d-a nu o face”.
La fel ca Simion Bărnuţiu, la 1848, fiindcă era un crez al «secolului naţiunilor», I.C. Brătianu considera naţiunea drept ,,cea dintâi condiţie a libertăţii”. În viziunea sa, naţiunea română ,,nu se poate dobândi nici dezvolta subt steagul despotismului”, ceea ce în spiritual veacului întărește convingerea lui I.C. Brătianu, că naţiunea, libertatea şi democraţia sunt valori supreme care se îngemănează. Şi sublinia, adresându-se mai ales românilor ardeleni: ,,Nu credeţi că naţionalitatea (naţiunea – n.n.) se poate dezvolta subt suflare străină”, iar ,,făcând pe mortul, nu vom reînvia naţionalitatea noastră”, arăta marele om politic.
Profesor drd. Vasile GOGONEA
