ZIUA DOMNEASCĂ – Predică la Duminica a XXVII-a după Rusalii Evanghelia de la Luca 13, 10-17

132

popaŞi învăţa Isus în una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Isus, văzând-o a chemat-o şi i-a zis: ,, Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi şi-a pus mâinile asupra ei , şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.

Iar mai-marele sinagogii, mântuindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii. Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze. Venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi i-a zis: Făţarnicilor!Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar această fiică a lui Aavram fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite de El. Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre o altă mare minune a Mântuitorului. Este vorba de vindecarea unei femei care avea un duh de neputinţă şi care era gârbovă. Domnul zice că pe femeie ,,a legat-o satana” ( v,16)-putem crede că a fost vorba de o vindecare nu numai trupească, ci şi duhovnicească. Un alt aspect al relatării ne atrage însă în mod deosebit atenţia; este vorba de atitudinea mai-marelui sinagogii. Acest ,,,făţarnic” nu îndrăsneşte să-l atace direct pe Isus; o face însă în mod indirect, mustrând mulţimea că vine să se vindece sâmbăta. Întâmplarea nu este unică în paginile Sfintei Evanghelii. În mai multe rânduri a fost Isus atacat de şefii spirituali ai iudeilor din acelaşi motiv. La fel s-a întâmplat, de pildă, atunci când a vindecat, tot într-o zi de sâmbătă, şi tot într-o sinagogă, pe un om care avea mâna uscată. După această din urmă minune, fariseii şi irodianii au făcut chiar sfat să-l piardă pe Isus. Mai ales vindecărilor săvârşite, sâmbăta, adversarii şi-au format asupra Mântuitorului o opinie hotărât negativă, exprimată, de pildă, în două rânduri, în legătură cu vindecarea orbului din naştere, care şi ea a avut loc într-o zi de sâmbătă. Domnul nostru Isus Hristos nu alegea nici locul, nici timpul în care îşi arăta nespusa sa iubire de oameni şi puterea dumnezeiască prin săvârşirea minunilor. Dar după învierea Domnului nostru Isus Hristos toată creştinătatea ţine ca zi de sărbătoare Duminica, ceea ce însemnează ,,Ziua Domnului”. În această schimbare nu trebuie să vedem o călcare a poruncii Lui Dumnezeu, ci numai desăvârşirea ei, Hristos însuşi n-a venit să strice legea, ci să o desăvârşească. Dacă până la venirea lui Hristos în lume avea temei prăznuirea sâmbetei, nu este cu mai puţin temei prăznuirea duminecei de către întrega creştinătate. Duminica este ziua de care se leagă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc-Învierea Domnului. Într-adevăr venirea Mântuitorului în lume, şi cu deosebire învierea Sa din morţi, înseamnă o nouă creaţiune; Crearea unei lumi noi, lumea harului mântuitor. Duminica deci este ziua care ne aminteşte de Învierea Domnului , prin care ni se împărtăşesc binefacerile acestei minuni; ,, Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne veselim întrânsa fiindcă în ea am dobândit viaţa veşnică”. Tot într-zi de duminică, la cincizeci de zile de la Înviere s-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, s-au botezat primii creştini, şi s-a întemeiat Biserica Creştină. Primii creştini au început a prăznui în locul sâmbetei, duminica, îndată după Învierea Domnului. Scena înfăţişată de Sfânta Evanghelie astăzi este la fel de impresionantă ca şi celelalte. Gârbovenia trupească e o boală grea, care desfigurează, deformează, şi urâţeşte pe om. Ea inspiră milă şi compătimire cu cât izolarea sufletească în care se află privirea ei e îndreptată mereu spre pământ, nefiind în stare să completeze frumuseţii acestei lumi creată de Dumnezeu. Dacă gârbovenia trupească o sesizăm foarte uşor, cu ajutorul simţului vizual, există însă şi o gârbovenie sufletească, o defăimare a sufletului care se sesizează mai greu şi într-un timp mai îndelungat. Din cauza sentimentului propriu şi al onoarei, omul caută cu tot preţul să ascundă privirea altora. Ea este lipsa unor însuşiri morale şi a unor virtuţi, datorită căreia chipul spiritual al omului şi mai ales al creştinului se desfigurează. Este gârbov creştinul şovăielnic în credinţa în Dumnezeu şi în adevărurile revelate, cel ce şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi perseverează pe calea păcatului cel lipsit de dragostea de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cel îngâmfat, şi mândru lipsit de spiritul autocritic, de virtutea smereniei, şi cel ce se lasă înrobit de păcat.

Preot Iconom Stavrofor Dumitru Dumitraşcu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here