Şatra de nomazi care se aciuase în capul satului Stejerelul avea trei corturi, trei căruţe la care trăgeau şase catâri. În ele trăiau trei familii de căldărari, rude între ei. De ceva timp, din obişnuinţă, zicea lumea din sat, veniseră în fiecare an. Stăteau două-trei luni, după care plecau de unde au venit. Nu mai era niciunul din cei care veniseră odinioară. Rosturile lor se stricaseră de când au fost deportaţi şi câţiva ani la rând n-a mai trecut prin Valea Mare picior de lăiete! După anul 1960, când au fost stabilizaţi în locuri anume pentru ei şi li s-au făcut la toţi buletine, la Valea Mare au venit mereu ăştia ai lui Trifu, care, probabil, sunt aşezaţi cu casele mai aproape de această comună.
Lumea vorbeşte că Tartorul peste cele trei corturi ar fi Trifu, care-i cel mai bătrân, însurat cu Mariţa, şi ceilalţi ar fi gineri-su şi fiu-su, cu nevestele şi copiii, care nu stau tot timpul la cort şi mai pleacă prin ţară, dar fără căruţe. Brânduşa este fata nemăritată a alor bătrâni. Ăi tineri se duc pe la marile combinate metalurgice, la Călan, la Hunedoara, chiar până la Cluj, de unde vin cu tablă de aramă şi de aluminiu – că nici ăştia nu mai bat la nicovală – cum băteau altădată lăieţii. Vin cu tabla gata făcută, o îndoaie cum ştiu şi în fugă fac căldarea, cazanul sau tingirea. Unii zic c-ar băga şi plumb pe la îndoituri, ca să atârne greu, că marfa se vinde la kilogram şi arama-i scumpă. Plumbul îl iau pe degeaba, îl adună de pe la gunoaie unde se aruncă bateriile de acumulatori, stricate. Toată lumea a observat că Trifu este un om închis la suflet, nu se uită în ochii omului când vorbeşte cu el. Părul din cap şi barba sură parcă sunt de călugăr iezuit, netuns de-o viaţă. Gineri-su şi fiu-su sunt tunşi ca românii şi se bărbieresc des. Trifu, cu mustăţile alea lungi şi luleaua în gură, numai când îl vezi te-nspăimântă! Ca să nu moară de foame, când erau deportaţi în Transnistria, zic unii c-ar fi mâncat şi carne de om. Ca să nu le ia tot aurul, muierile bătrâne l-au înghiţit. Şi una grasă ar fi murit din cauza asta, din care, de foame, ăilalţi au mâncat peciile de pe ea. De aia este aşa fioros! …de se sperie copiii de el când îl văd prima dată. Dar, după ce vorbeşte cu ei – la copii li se uită în ochi – se ţin landră după el, ca după urs. Într-o zi, le-a adus cinci şuerice făcute de el şi le-a dat pe degeaba, la fiecare câte unul. Nu mai puteau copiii de dragul lor! Toţi îi ziceau: nea Trifu! nea Trifu! Suflau în ele de nu se mai înţelegea om cu om. În ziua aia n-a venit nicio gaie la găini.
Nevasta lui Trifu, Mariţa, muiere dată dracului, se vedea că-i mai tânără mult ca el. Vorbeşte frumos, ghiceşte în cărţi şi nu păcăleşte pe nimeni. Lumea zice că-i şmecheră şi vrea să intre pe sub pielea oamenilor, dar ea n-a înşelat vreodată pe cineva. Zici că-i de când lumea de pe aici, din sat!
Pătru, băiatul lui Trifu, este copilul ăl mare şi lumea zice că l-ar fi făcut mumă-sa, după ce au venit din Transnistria. A mai făcut şi pe acolo doi, dar au murit cum i-a făcut, că s-a nimerit ca pe amândoi să-i facă iarna, când crăpau pietrele de ger. Aşa a zis Măria Dochii… Sarah este sora a mare a lui Pătru, fata lui Trifu şi a Mariţei, şi-i măritată cu unul Grigore Pancu, cu care a făcut doi copii în trei ani, dar unul i-a murit de bubat. Aşa i-a spus ei doctorul, …că l-a dus la spital şi acolo a murit. Părinţii lui Grigore Pancu au murit mai demult şi, de atunci, Grigore Pancu s-a lipit de părinţii nevestei, când pleacă prin sate cu corturile. Toţi au case bune şi frumoase, de se întrec cu românii.
Aia, a tânără, care a adus clopotul Mărgăretii, este fata mică a lui Trifu. O cheamă Brânduşa şi nu-i măritată. Vine pe la cort şi pleacă. Mai mult se plimbă şi nu prea se ştiu multe despre ea.
*
Când vin căldărarii de unde vin la Valea Mare, parcă vin la ei acasă! De acum îi cunoaşte toată lumea. Nu fură, cum furau altădată, alţii. Umblă prin sate, dar nu bântuie toată ziua pe la casele oamenilor. Ei le aduc spre cumpărare căldări, cazane, tingiri, tăvi de cozonaci, ibrice, făraşe şi câte şi mai câte vase de aramă şi aluminiu. Le ascut şi fiarele de plug, le strâng şinele la roţile de la care. Da… ce nu fac? Bărbaţii repară ce-i de nasul lor, iar femeile descântă şi ghicesc norocul, celor care le ascultă.
*
Era în ziua dinaintea sărbătorii Sfintei Marii şi Trifu s-a vorbit cu ai lui să facă şi ei praznicul zilei de Naşterea Maicii Domnului, la şatră, cum fac toţi românii din satul Stejerelul. Aşteptau să le vină şi cei plecaţi, fiu-su Pătru şi gineri-su Grigore, să aducă foile de tablă, cositor de-ăl bun, apă tare, sârmă de alamă pentru sudură şi ce mai trebuia pentru ce-aveau de lucrat şi să prăznuiască împreună. Ţineau să vadă lumea din comună …„că ei nu sunt hoţi ca alţii”, cum îi mai considerau unii săteni. În comuna Valea Mare din şapte sate, numai în Stejerelul şi Boasca se făcea acest praznic. Oamenii din celelalte sate veneau „de-a neamurile” la praznicul satului şi chefuiau până la chindie, după care mergeau la horele ce ţineau până târziu în noapte.
– Ia pe fie-ta şi du-te prin sat şi cumpăraţi un curcan şi cinci kile de răchiu! îi spuse Trifu soţiei sale, care ştia toate gospodăriile care aveau tâlvure de curci, văzute de el prin ogrăzii.
– Să trec şi pe la Nicolae? Poate ne vinde el una, că le-am dus spânz pentru porci! Dacă ar şti el cine suntem noi, nu ne-ar mai lăsa să umblăm pe drumuri, că-s omenoşi şi el, şi nevastă-sa Ioana. Într-o zi , ei i-am ghicit în palmă şi i-am spus „că în fapt de seară, când nici nu se aşteaptă, o să-i intre în casă o persoană nevăzută de mult şi o să-i fie greu să creadă că-i el.”
– Şi ea, atunci, ce-a zis? o întrebă Trifu curios.
– Ce să zică? Mi-a zis: să te-audă Dumnezeu şi Maica Precista, că mai sunt câteva zile şi-i prăznuim Naşterea. Şi-a slobozit într-o ulcică ţuică pe caneaua de la butoiul ăl mic, că auzeam cum gâlgâie, şi am băut amândouă din căni de pământ smălţuite în trei culori, făcute de cumnatu-su, care a murit pe front.
– Să-i ceri să-ţi vândă şi ţuică, de-a mai tare, că n-o dă scumpă şi doar i-o plăteşti!
Ion C. Gociu
