– Mumă, mâine-i sâmbătă, ultima mea zi de stat în sat cu dumneata. Ce repede trece timpul când totul este frumos!… Nici nu am simţit când s-au dus zilele şi trebuie să plec. Crede-mă că-mi pare rău, dar luni trebuie să fiu la serviciu. N-am avut timp să ne săturăm de vorbit şi te las iar numai cu Domnica! Te rog să-mi spui de ce mai ai nevoie, ca să mă duc la magazin să-ţi mai cumpăr, să ai măcar până la Crăciun. Profită şi dumneata de ocazie, că nu se ştie când se mai repetă, zise el în glumă aceste vorbe care pe Mărgăreta o făcură tristă.
„Cine ştie când mai vine pe acasă!” gândi ea.
– Lasă, mumă, că poate vii şi la anu’, cum vine a lu’ Sile Boiangiu. Ăsta vine tocmai de la Cluj şi în fiecare vară şede cu ai lui şi câte două săptămâni! Anul trecut i-a cosât tot fânul de s-a mirat satul de vrednic ce este! Am auzit că ţine conferinţă pe la Universitate. Dar nevastă-sa n-a stat decât câteva zile. Umbla cu nasul pe sus şi nu se uita la om când da „bună ziua.” Fudulă ce nu s-a pomenit! Cred că are sânge unguresc în ea, că-i ziceau Edyt când îi vorbeau şi-i ardeleancă.
– Spune-mi ce să-ţi cumpăr şi las-o în plata domnului pe nevasta lui Sandu! Da chiar, el cum mai arată, că nu l-am văzut de nu mai ţin minte de când?
– Aaa! …e arătos şi împlinit că l-a întrecut pe tat-su în toate. Şi-i respectuos, mumă, de nu ai ce să-i zici. Toate femeile se ridică în picioare când trece pe drum. E om ca lumea şi bine făcut! Da şi el se opreşte şi stă cu ele, că-i vorbăreţ ca muierile! Uită să mai plece când s-apucă de tura-vura… Într-o zi, m-a întrebat de tine şi m-am lăudat că eşti inginer în Bucureşti, că ai apartament mare, că eşti bine-văzut şi că-mi trimiţi pachete cu ce am nevoie, că şi el, a zâs tat-su, că-i trimite.
„Hopa! îşi zise Petrică. Mumii îi place să primească colete prin poştă şi eu nu i-am trimis decât o dată unul cu peşte sărat şi icre, să aibă de Blagoveştenie, c-aşa îi scrisese ea. Da! trebuie să fiu mai atent cu mama, că mâine, poimâine aş vrea eu să-i trimit şi nu mai am cui!”
– Lasă, mumă, nu mă lăuda, că eu nu m-am obosit cu trimisul pachetelor. În afară de acela cu peşte şi icre nu-mi aduc aminte să-ţi mai fi trimis altceva, că-mi scriai „că n-ai nevoie!”
– Păi… Ce să-mi trimiţi? Ouă? Am, mumă, de toate. Peşte n-am şi ce bun a fost. Icrele le-am fript în tigaie şi m-a prins sătea de-am beut la apă toată noaptea, chit că beusem o oală de vin la masă.
– Mumă, icrele nu se prăjesc! Se freacă în ulei cu ceapă şi făcute pastă nu mai sunt sărate morugă. Se întinde pasta pe pâine şi să vezi ce bune sunt. Te lingi pe buze după ele!
– Atunci, fiindcă îmi spusăşi, să-mi mai trimiţi, dar să-mi scrii şi cum să le fac. Ce crezi? S-o fi râs Gheorghe de la Deal de mine de ce-am păţit, că m-am lăudat cu ce-am primit, că l-a văzut pe poştaş când mi-a dat pachetul şi nu ştia ce am avut în el.
– Ţie nu-ţi este foame? Că veni prânzul şi avem atâta demâncare! Hai să punem masa ş-om mai vedea!
*
Soarele trecuse de amiază. Vremea era plăcută şi Petrică, înarmat cu bastonul său din copilărie, plecă pe drum la vale, spre cooperativă, să-i cumpere mamei sale cele de trebuinţă.
La insistenţele lui, fiindcă ea nu vroia, lista de cumpărături fusese completată cu produse coloniale, cum se zice, zahar, ulei, fidea, drojdie, foi de dafin, piper şi multe alte mărunţişuri trebuincioase într-o gospodărie.
În drumul său spre prăvălie, aşa cum plănuise, trebuia să treacă neapărat pe la poarta năşicii Elvira, ca să o vadă pe Vio, femeia care începuse să-l preocupe. Era curios dacă acum, după o zi, o vedea tot atât de interesantă ca în ziua precedentă. Poate că ieri se înşelase şi unde băuse mai mult o văzuse cum nu era. Jucaseră în horă, se apropiaseră sentimental, pe întuneric se sărutaseră afectuos, ca doi adolescenţi. „Noaptea toate pisicile sunt albe şi femeile blonde!” Acum, ca bărbat, după 40 de ani, trecut prin multe, devenise curios cum i se va părea azi. Era preocupat dacă merită sau nu să aibă o legătură cu această femeie care, seara trecută, i s-a părut minunată! Se gândea chiar, de ce nu? şi la un posibil mariaj. Fosta lui soţie se căpătuise cu amantul, făcuse şi un copil şi el umbla „teleleu, fuiorul popii!” Era nedrept pentru soarta lui, care nu merita să fie aşa.
„Chiar dacă nu este timp s-o cunosc”, îşi zicea el, „vreau s-o mai văd măcar o dată, înainte de a o invita la mine!” Era pregătit pentru orice.
* Fragment din romanul MAIA, vol. I
Ion C. Gociu
