– Mumă, îţi mai aduci aminte ceva despre tata, de când nu eraţi căsătoriţi? Cum v-aţi cunoscut? Fiindcă tot am venit, poate îţi faci timp să-mi povesteşti câte ceva. Vezi, mie n-ai avut timp să-mi spui nimic, fiindcă am fost plecat de mic de acasă. La 11 ani am plecat la Liceul Militar, unde am stat opt ani, apoi la facultate încă cinci, de unde am fost repartizat în Bucureşti şi timpul s-a dus. Iar de cinci ani n-am mai venit pe acasă. Cu soru-mea, Domnica, a fost altceva. Ai avut-o lângă dumneata până s-a măritat şi cred că ea ştie tot. Spune-mi şi mie, ca să ştiu şi eu ceva despre voi. Eu n-am nicio poză de-a voastră, niciun act. Mi-aduc aminte că toate actele şi pozele erau în sertarul mesei din odaie. Acolo, legate cu o sfoară de bumbac, erau scrisori, poze, certificatele noastre de botez, o foaie matricolă de-a lui tata şi acum nu mai văd nimic. Ce le-ai făcut de nu mai sunt?
– Mă, mumă! Eu am zis să le ia soru-ta, că… nu se ştie! În casă, numai buletinul îl mai am. Ca mâine, poimâine o să mor şi nu-mi găsiţi actele să mă îngropaţi. Aşa au păţit ai lui Piţigoi, că n-aveau certificatul de naştere a lui tat-su, ca să le dea de la Primărie actul de moarte. Că fără acte popa nu te bagă în groapă! Ş-atunci i-am zis Domnichii: „Făă, ia-le şi ţine-le la tine!”
Să ştii că nu le-a luat fără ştirea mea. Zău, nu te mint! Toate sunt la ea şi i-a dat Costică o valiză mică în care să le păstreze pe gardilop, în odaia bună. Să nu fii îngrijorat, că-s puse bine pentru când o să aveţi nevoie, dacă-ăi fi pe-aici! Deseară, după ce cinăm, facem focul afară în bătătură, unde am pirostriile alea, că am nişte fasole în teci, într-o baniţă, în podul şoprului, şi trebuie să o dezghiocăm. În timp ce facem treabă, tu mă întrebi şi eu îţi spun, că-s multe de povestit.
Soarele se ridicase pe cer şi Mărgăreta îi spuse lui fiu-su:
– Petrică, du-te şi tu, mamă, de te plimbă pe deal, că-i plină pădurea de mânătărci şi ghebe! Ia traista de drugani şi să vezi c-o aduci plină! Toţi copiii au adunat, numai mie n-a avut cine. A ploiat şi e vremea lor. Îi păcat să putrezească degeaba. Am auzit că la târg se vând cu 12 lei kilu şi aici le dăm cu piciorul. Să vezi mâine ce mai tocăniţă îţi fac, de-o mănânci cu ochii, aşa de bună o să fie!
Către prânzul al mare, Petrică se întoarse acasă. După ce colindase toată pădurea şi umpluse traista cu ghebe şi mânătărci, intră prin capul satului de la Deal, să mai vadă din consătenii care mai trăiau şi-i rememora cu tot dragul în amintirile sale din copilărie. La poarta lui Gheorghe al Floarei se opri şi-l strigă, fiindcă îl auzi suduind o javră de câine, care-i făcuse probabil un pocinog. Câinele, ca să dovedească stăpânului că nu mănâncă mălaiul degeaba, sări furios spre uluca de la drum, lătrând de mama focului.
-Te făcuşi rău şi când veni vulpea de-mi luă găina nici ham nu ziseşi, potaia dracului ce eşti! …Marş de-aici, boală, că te dau la hingheri, c-aşa meriţi!
Ieşi pe poartă şi o trase după el, „că nu ştii ce-i dă prin cap javrei şi-l muşcă pe om!”, de ajung de pomina lumii!
– Să trăieşti, nea Gheorghe! Azi nu te mai duseşi la lucru?
– Nu! La Vasile am terminat şi am şi eu de cules via şi porumbii din săliştea casei. Trebuie să fac şi must de Sânta Mărie, ca să am ce bea după friptura de curcan, că vinul al vechi s-a terminat şi ce-a mai rămas l-am turnat în cazan cu borhotul de corcoduşe. Poate treci miercuri pe la mine să ne ospătăm, că aşa-i datina pe la noi.
De ţuica doctorie la care-l invitase ieri nu mai zise nimic, parcă nici n-ar fi fost vorba. „Poate uitase, sau s-a răzgândit”, gândi Petrică, dând semne că-i grăbit.
– Spor la treabă şi ne-om mai vedea, că vremea-i bună. Şi-i întinse mâna pentru „La revedere!” bărbatului care altădată pe izlaz, când păşteau vitele, îi făcea praştie, dacă avea crăcană şi o curea de cauciuc.
– Mă duc şi eu să leg în grădină javra aia de câine, că-mi ia vulpea toate orătăniile! zise nea Gheorghe, intrând în oborul lui.
După masa de prânz, Petrică se retrase în odaie să se odihnească. Îl dureau pulpele de atâta mers pe jos şi credea că făcuse peste cinci kilometri, cu urcuşuri şi coborâşuri, dar nu regreta, că adusese destule ciuperci şi se simţea ca în copilărie, când era lăudat pentru lucrurile bune făcute, prin hărnicie.
Veni şi seara. O seară frumoasă de septembrie, care te îmbie la meditaţie şi-ţi răscoleşte amintirile plăcute ale copilăriei de altădată. După ce Mărgăreta ostoi toate animalele şi cinară, Petrică pregăti lemnele pentru focul ce urma să fie aprins în bătătură. Îi trecură prin minte vremurile de odinioară, din copilărie, când, cu alţi copii de seama lui, se îngrijea de adunat surcelele pentru Furcă. Ce veselie era că uitau de somn! Acum, la foc, era numai el cu mumă-sa, fiindcă doreau să fie singuri. Putea s-o cheme şi pe soru-sa Domnica, dar ar fi fost de prisos, fiindcă el dorea să afle multe treburi neştiute despre tată-su, pe care Mărgăreta poate nu le-ar fi destăinuit cu mai multe persoane de faţă. Dacă venea Domnica, îi venea şi omul şi nepoata care încă nu plecase la Târg, fiind în vacanţă, iar clipele de intimitate s-ar fi spulberat. Se sui în podul şoprului, pe scară, aceeaşi pe care o ştia din copilărie, şi dădu jos baniţa plină cu teci de fasole, culese de Mărgăreta de pe târşii din grădină. Tecile nu erau mari, dar erau uscate, aspre şi zbârcite. Boabele erau cu opregel sau colorate şi i se zicea fasole nemţească. Tecile fiind teioase, nu fierbeau bine şi de aceea nu se mâncau verzi.
– Petrică! …Să mă duc pe loc să caut nişte jaiuri de porumb mai cruzi de copt? Poate mai găsesc şi-ar fi buni, că tecile-s multe şi, până le terminăm, coacem şi nişte porumbi. Anul asta ai mâncat porumbi copţi?
– Nici măcar nu i-am văzut! Ultima oară cred că tot aici am mâncat, c-am venit prin iulie.
Fragment din romanul “ Maia”, vol II
Ion C. Gociu
