Reprezentant de seamă al Renaşterii anglo-saxone din secolul al XVI-lea, William Shakespeare a creat o vastă operă literară în doar 22 de ani însumând tragedii, drame, comedii, creaţie lirică (37 piese de teatru şi 154 sonete).
Sursele sau izvoarele de inspiraţie ale marelui Will au fost mai ales de ordin istoric cu personaje a căror psihologie adânc sondată a impresionat profund contemporanii şi posteritatea.
Dintre sursele mai importante amintim războiul de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia terminându-se cu înfrângerea Anigliei, războiul de 30 de ani dintre cele două roze sau cele două case pretendente la coroana Angliei, înfrângerea Spabiei de către Anglia condusă de regina Elisabeta care stabileşte un regim absolutist şi se crează teatrul elisabetan, alte conflicte şi războaie din ţară şi din alte ţări ale Europei…
Sub raport muzical, avem de observat două aspecte importante referitoare la cât a năzuit Shakespeare spre muzică şi care muzicieni au abordat direct sau indirect problematica atât de complexă din creaţia shakespeariană.
I
Acest geniu al dramaturgiei universale avea, evident, şi o deosebită sensibilitate muzicală. Aproape că nu există piesă a „Marelui Brit” (M. Eminescu) în care să nu apară muzica. Nimic mai dezonorant decât să nu iubeşti muzica.
Acel care nu simte
Puterea muzicii şi nu-i atinge
Măiastra întâlnire dintre tonuri
Viclean este! Tâlhar şi trădător!
(Neguţătorul din Veneţia)
Arta armoniei sunetelor picură în suflet fericire şi dorinţa fraternizării cu semenii.
Vezi sunetele astea minunate,
Ce se nasc în armonii cereşti,
Te ceartă blând ca în singurătate
Închisă-n tine, viaţa ţi-o trăieşti.
Să iei aminte: strunele-şi merită
Suva voce într-un singur cânt
La fel cum o familie unită
Rosteşte-n cor acelaşi drag cuvânt.
(Sonetul VIII)
Momentele muzicale din opera lui Shakespeare au o semnificaţie simbolică. Ele anticipează, subliniază, aureolează triumful forţelor luminoase ale raţiunii şi omeniei. Există, aşadar, momente muzicale care însoţesc imagini dansante, muzica de scenă, cântecele bufonilor, scenele îndrăgostiţilor, elegii ale celor care-şi plâng morţii (Romeo şi Juliata), marşuri militare şi mortuare etc.
II
Muzicienii contemporani lui William Shakespeare, un H. Purcel, un G. Fr. Häendel, un Iohan Sebastian Bach nu l-au abordat întrucât era prea pretenţios în ceea ce priveşte conflictele psihologice ale personajelor, pasiunile şi meandrele sufletului omenesc şi apoi trebuie reţinut că secolul al XVI-lea era marcat de arta polifoniei renacentiste a preclasicismului care năzuia spre beatitudine transcedentală, ori marele Will aborda realismul dur din viaţă.
Primele încercări le-au realizat marii clasici ai muzicii universale. În creaţiile mozartiene Don Juan şi Flautul fermecat apare un început timid vizând viaţa reală cu amestec de sublim şi grotesc.
Ludvig van Beethoven-clasic al romantismului şi romantic al clasicismului- face un pas hotărâtor pe acest făgaş realist. Titanul de la Bon se hrănea copios cu lecturi din Homer, Plutarh, Shakespeare, Goethe, Kant, Schopenhauer… El concepe sonata şi simfonia ca drame instrumentale încheiate uneori tragic. În sonata Appassionata şi Simfonia V omul înfruntă un destin sumbru, cu înfăţişare diabolică în contrast izbitor cu Simfonia IX care evidenţiază fericirea şi înfrăţirea popoarelor, de influenţă schilleriană şi shakespeariană.
Beethoven este primul compozitor care-şi pune cu acuitate întrebarea A fi sau a nu fi. Testamentul de la Heiligenstadt este un monolog hamletian în faţa neantului. Pe cine n-a mişcat profund prinţul Hamlet al Danemarcei care, întors de la studii din Witteemberg, a găsit pe tatăl său ucis pentru a i se lua tronul, iar ucigaşul, la foarte scurt timp, s-a căsătorit cu mama sa, în vreme ce curtea regelui mort n-a avut nicio reacţie la aceste fapte monstruoase.
Celebra disjuncţie shakespeariană rostită de Hamlet într-un moment de grea cumpănă a vieţii sale l-a inspirat şi pe poetul nostru naţional, Mihai Eminescu.
Ş-apoi…cine ştie de este mai bine
A fi sau anu fi…, dar ştie oricine
Ceea ce nu e , nu simte dureri
Şi multe dureri-s puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechae te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol o zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
(Mortua est!)
Revenim la Appassionata. Un prieten al compozitorului, Schindler, l-a întrebat ce a vrut să spună în acea sonată Appassionata. Beethoven i-a răspuns laconic: „citeşte Furtuna de Shakespeare!” Destinul uman este sortit a înfrunta obstacole furtunoase, copleşitoare pe care omul le învinge, le depăşeşte suveran. Comedia „Furtuna” este numită şi „Testamentul” lui Shakespeare. Personajul principal, magicianul Prospero, simbolizează raţiunea şi ştiinţa. El domoleşte puterile răufăcătoare, animalice ale firii omeneşti şi împreună cu Ariel, pe care-l eliberează, dirijează forţele luminii binefăcătoare omului, pregătind în felul acesta un viitor fericit generaţiilor care vor urma. Prospero devine astfel un alter-ego al autorului, care transmite omenirii un mesaj de încredere în viitor. Cu acest grandios acord se încheie monumentala simfonie a creaţiei shakespeariene.
Romain Rolland, marele exeget al creaţiei beethoveniene compara construcţia vocal-simfonică, oda bucuriei din finalul Simfoniei IX cu scena mută a comedianţilor din tragedia Hamlet.
La aproape trei secole de la Renaşterea engleză (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea) romanticii fac pasul decisiv în abordarea directă a universului shakespearian.
Hector Berlioz, creatorul Simfoniei fantastice, va aborda muzical tragedia celor doi îndrăgostiţi din Verona. O dragoste caldă, dulce şi pură ca razele lunii, a cuplului Romeo şi Julieta. Opoziţia brutală a părinţilor a dus la moartea celor doi tineri, iar cele două familii învrăjbite abia acum se împacă deasupra cadavrelor celor doi tineri, punând capăt urii neîmpăcate care a făcut să curgă atât sânge şi atâtea lacrimi. Dar, ce folos? Cui bono? Berlioz crează o simfonie dramatică impregnată de tensiune şi tragic.
Creatorul celebrelor opere Rigoleto, Traviata, Nabuco, Trubadurul, Aida, Puterea destinului ş.a., credincios unui anume filon romantic, abia la 70 de ani a compus un lady Macbeth, reluată după 18 ani. La 74 de ani a compus Othello sau tragedia încrederii înşelate cu superbă perfidie de Iago, din care cauză a ucis pe Desdemona, soţia sa şi pe el însuşi când a aflat că soţia atât de iubitore a fost nevinovată. De asemenea, la 80 de ani a compus un Falstaff legat de vechea operă buffă italiană, de creaţia lui Cimarosa, Rossini şi Mozart.
De cine e vorba? Aţi ghicit. E vorba de marele Giuseppe Verdi, creatorul bel-cantoului care la vârstă înaintată revizuieşte tehnica componistică adecvând-o uşor naturii creaţiei shakespeariene. Experienţa verdiană face ca Hamlet de Fr. Liszt, Romeo end Julio de Piotr Ilici Ceaikovski, Othello de Rossini sau baletul Romeo & Julieta de Serghei Prokofiev să apară într-o lumină nouă.
Sub înrâurirea teatrului elisabetan simfoniile lui Gustav Mahler au fos denumite grandios „theatrum mundi”. De asemenea, problematica shakespeariană n-a lăsat indiferent nici pe neoclasicul şi cerebralul Igor Stravisnski în ale sale Trei sonate după Shakespeare.
Note bibliografice
* Bălan, George, Dincolo de muzică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 278-301
* Bălan , George, Noi şi clasicii, Bucureşti, Editura Tineretului, p. 100-106
* Drimba, Ovidiu, Teatrul de la origini până azi, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p. 86-104
* Drimba, Ovidiu, Literatura universală. Manual pentru clasa XI-a şia a XII-a, Bucureşti, Editura Dudactică şi Pedagogică, 1997, p. 84-93
* Rolland, Romain, Beethoven. Marile epoci creatoare. De la Eroica la Appassionata, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1962, p.111-187
* Solertinski, I., Despre muzică şi muzicieni, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1963, p. 309-322
* Solovţova, L., Verdi, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din P.P.R., 1961, p. 3-10; 86-101; 174-193; 277-325
Marin I. Arcuş
