În Duminica a 20-a după Rusalii; Ap. Galateni 1, 11-19; Ev. Luca 7, 11-16 (Învierea fiului văduvei din Nain); glas 1, vocr.7, la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica noastră Ortodoxă, Sfânta Evanghelie aduce înaintea ochilor minţii noastre una dintre cele mai dramatice şi mai revelatoare minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos, fiind voba despre o înviere din morţi săvârşită în¬tr-un loc cu o bogată tradiţie religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, prin aceasta putând să înţelegem că avem spre analiză un text cu o bogăţie de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, din lumina cărora ne vom strălumina şi sufletul nostru, tocmai pentru a realiza faptul că minunea acestei învieri este înţeleasă de cei care au fost de faţă, mai ales ca o atentă cercetare din partea Lui Dumnezeu! Astfel, în Noul Testament, Dumnezeu Îşi cercetează în mod decisiv poporul prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc şi, în acelaşi timp, inaugurează cercetarea finală prin care ni se arată că prin moarte, oamenii nu se întorc în nefiinţă, ci intră într-o stare de aşteptare, până când, precum acest fiu al văduvei din Nain, vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia, deoarece Dumnezeu ne arată că prin venirea în lume a Fiului Său, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează cu milostivire divină, însăşi biruinţa Vieţii asupra morţii!
Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge”!
Aşadar: «În vremea aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge”! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 11-16). Cu toate că a atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Legea veche o necurăţie, însă, atunci când adevărata cinstire a Lui Dumnezeu s-a împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte, printre care şi acesta, au ajuns prejudecăţi, dar, pentru că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât tradiţiile şi obiceiurile, chiar şi minunea învierii săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât bătrânii evrei au rămas fără grai şi nici n-au mai putut să scoată vreun cuvânt de împotrivire la cuvintele: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”, iar, Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui Dumnezeu Tatăl. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se întoarcă la viaţă, să se ridice din patul morţii. Cu aceste cuvinte a vrut să ne arate că a săvârşit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere şi că are putere asupra morţilor ca şi asupra viilor. Totodată, minunea aceasta nu s-a făcut ca un răspuns la credinţă, ci, s-a săvârşit numai prin cuvântul cel puternic al Lui Hristos, pentru că: «S-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale», deci, făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat lutului suflare vie, şi a făcut din pulbere om, lucrează acum. De acolo de unde se afla sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca dumnezeiască! Tânărul s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească îndată, pentru ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia ca toţi să audă glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la viaţă! De aceea, Domnul l-a luat pe băiat şi l-a dat mamei sale. Atunci când mama lui l-a luat şi l-a îmbrăţişat, toată îndoiala i-a părăsit pe privitori, iar, Domnul l-a dat pe fiu mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când l-a născut. Deci, viaţa este darul lui Dumnezeu, Cel Care dă viaţa omului din mâna Sa, când îl ia de mână pe fiecare om zidit şi-l dă acestei vremelnice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: „Nu plânge!”, ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu anumite cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mântuitoare! Desigur, că Domnul a mai vrut să ne arate că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, pentru că Dumnezeu ne arată că prin venirea în lume a Fiului Său, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează cu milostivire divină, însăşi biruinţa Vieţii asupra morţii!
Şi a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească!
Vedem, aşadar, câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului, Care ne arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu este desăvârşit, ci desăvârşit este şi felul dăruirii. În această ordine de idei, învierea fiului văduvei din Nain, credem că ne ajută să învăţăm că sfântul trup al Domnului este mântuitor, că Trupul Cuvântului Atotputernic este un trup de viaţă, înveşmântat în putere! Deci, trupul Cuvântului Celui Viu, este dătător de viaţă şi anulează influenţa morţii şi a stricăciunii, iar, asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu produce o întărire şi o înnoire a acesteia, prin milostivirea umanităţii cu slava dumnezeirii. Dar, există şi o a doua înnoire a firii umane, când aceasta este luminată cu Sângele lui Hristos Cel răstignit, vărsat spre iertarea păcatelor noastre! În loc de concluzie, să mai spunem că esenţa pericopei Evanghelice surprinde şi mâhnirea, chiar şi zbuciumul lui Iisus în faţa suferinţei omeneşti, ceea ce denotă, pe de o parte, mila fără margini a lui Dumnezeu, Care percepe cu maximă intensitate durerea prezentă pretutindeni în lume, iar pe de altă parte, sensibilitatea Omului Iisus, a Dumnezeului înomenit, Care Se transpune în sufletul semenului şi suferă împreună cu El, pentru că nu putem trece uşor peste faptul că în cazul de faţă, Mântuitorul este mişcat de durerea văduvei care îşi petrecea la groapă unicul fiu, şi să ne amintim că şi Domnul era singurul copil al mamei Sale, care, având în vedere vârsta înaintată a dreptului Iosif la vremea naşterii lui Iisus, era probabil văduvă. Deci, se poate, atunci, ca Domnul să fi văzut în acea sărmană femeie chipul propriei Sale Maici, a cărei inimă avea să fie străpunsă de sabia aceleiaşi dureri, iar, în acest fel, Mântuitorul privea la propria Sa Înviere care avea să consacre în veşnicie sfinţenia Maicii Sale, pentru că în acea mamă văduvă din Nain, credinciosul mai poate vedea, pe lângă un chipul Maicii Domnului, şi o imagine a Bisericii care îşi plânge fiii morţi din pricina păcatelor lor, iar, Dumnezeu ne arată că prin venirea în lume a Fiului Său, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează cu milostivire divină, însăşi biruinţa Vieţii asupra morţii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
