În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15; Ev. Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus); glas 2, vocr.8, la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica noastră Ortodoxă, Sfânta Evanghelie aduce la masa îndestulării sufletului şi a cugetului Cuvântul Lui Dumnezeu care prin Pilda sau parabola semănătorului este singura pildă explicată de către Domnul Iisus Hristos ca un Adevărat «exeget» al propriului Său cuvânt sau al propriilor sale învăţături, iar, pentru a înţelege mai bine ceea ce vrea să ne spună Mântuitorul, merită să ne referim la textul Evangheliei care ne spune: «Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o! Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare» (Sf. Ev. Luca 8, 5-15), aşa că, având înaintea noastră textul Evangheliei să desprindem unele învăţături care se impun şi care definesc, până la urmă, una dintre cele mai frumoase pilde rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că e frumoasă, fiind şi una simplă şi luată din viaţa cea de toate zilele ca o stare pe care o trăieşte orice lucrător al pământului, tocmai pentru a înţelege faptul că Mântuitorul preţuieşte ocupaţia de bază, încât Îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca! Deci, ea este o stare trăită de oricare muncitor agricol. Din ea se vede cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca «semănătorului», cel care ne asigură hrana cea necesară în toate zilele! Aşadar, vorbim despre o parabolă ca o povestioară cu o întâmplare împrumutată din viața de zi cu zi a omului, ca să fie foarte accesibilă celui care o ascultă sau o citește, dar, vorbim despre o povestioară sau o istorioară cu tâlc deosebit de profund, mai ales că ucenicii, după ce au ascultat această parabolă, L-au întrebat pe Iisus Domnul, ce-a vrut să spună, pentru ca noi să conchidem că este singura parabolă pe care a tâlcuit-o Însuși Domnul Iisus Hristos, în felul acesta, cei care au primit semințele de pe drum sau de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu și îl primesc, dar vin ispitele și vine diavolul și le răpește semințele. A doua categorie este aceea a căror inimă este împietrită, şi chiar dacă primesc la început cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu prinde rădăcină în ei, se usucă și nu face roade. A treia categorie sunt acei oameni care primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar se împovărează prea mult cu plăcerile, cu grijile și cu desfătările lumești și uită de el, iar acesta nu rodește, pentru ca, în sfârșit, a patra categorie să fie acei oameni care primesc cu inimă curată și cu suflet bun și cu minte luminată Cuvântul lui Dumnezeu și acesta dă roade întru ei și face rod însutit, iar, în acest fel, Preaînaltul Dumnezeu ne arată că numai Cuvântul Său este «oglinda» prin care ne putem vedea sufletul şi că numai El este Semănătorul adevăratei seminţe a mântuirii noastre!
Să avem o mare evlavie la sfintele icoane, să le preţuim cu mare cinste!
În această Duminică a 21-a după Rusalii, mai săvârșim şi pomenirea Sfinților Părinți care s-au adunat la Niceea, pentru a doua oară, în anul 787, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, pentru cinstirea sfintelor icoane, şi au dat anatemei pe toţi potrivnicii sfintelor icoane de la anul 783 până la anul 787. Sinodul a fost condus de către Sfântul Tarasie, iar, cele şapte Sinoade Ecumenice simbolizează cei şapte stâlpi ai Bisericii Răsăritului, despre care a spus Duhul Sfânt mai înainte: înţelepciunea şi-a zidit casa rezemată pe şapte stâlpi, adică, pe cele şapte Sinoade Ecumenice, iar, în acest fel, Biserica lui Hristos prăznuieşte şi pe dumnezeieştii Părinţi de atunci. De aceea s-a şi pus Duminica Ortodoxiei cea dintâi în Postul Mare, pentru că s-a încheiat ceea ce a fost prioritar în Biserica Domnului, la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Suntem îndemnaţi, astfel, să avem o mare evlavie la sfintele icoane, să le preţuim cu mare cinste, mai ales icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor, Sfânta Cruce, icoana Preasfintei Treimi, pentru că cine nu cinsteşte sfintele icoane este dat anatemei, cea mai grea pedeapsă a Bisericii, care înseamnă pogorâre de viu în iad cu dracii, tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos. Aşadar, să cinstim sfintele icoane, să ne închinăm înaintea lor, pentru că au fost mărturisite de sfinţi, şi până în ziua de azi le vedem în toate sfintele biserici. Dumnezeu să ne ajute tuturor cu toate rugăciunile sfinţilor de la Sinodul al VII-lea, şi de la toate celelalte Sinoade Ecumenice, să păstrăm dreapta credinţă pe care o mărturisim în «Crez» şi să ne mântuim cu binefacerile Milostivului Dumnezeu, Care ne arată că numai Cuvântul Său este «oglinda» prin care ne putem vedea sufletul şi că numai El este Semănătorul adevăratei seminţe a mântuirii noastre!
,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!
Tot în această Duminică de după Sărbătoarea Sfintei Cuv. Parascheva, aflăm că Rugăciunea Lui Iisus: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” are două puncte de sprijin: cel dogmatic, prin recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos şi cel mântuitor, al milostivirii din partea Domnului, fiind considerată rugăciunea minţii, sau rugăciunea inimii, aşa cum trebuie s-o înţelegem, pentru că l-a întrebat Sfântul Macarie pe Îngerul Domnului, care i s-a arătat spre a-l învăţa tainele cele neştiute şi a zis: Te rog, spune-mi mie, ce rugăciune se potriveşte monahului? Şi i-a zis lui: Dacă omul este cu ştiinţă de carte, să zică Psalmii lui David sau: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul», iar, această rugăciune este cea mai puternică şi cea mai uşor de zis. Căci, mulţi dintre cei cu ştiinţă de carte au părăsit pe toate şi numai zicând această rugăciune s-au mântuit, fiindcă Dumnezeu ne arată că numai Cuvântul Său este «oglinda» prin care ne putem vedea sufletul şi că numai El este Semănătorul adevăratei seminţe a mântuirii noastre!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
