În Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români); Ap.Romani 2, 10-16; al Sf. Români: 2 Corinteni 5, 17-20; 6,1, 3-7,10; 13,11; Ev. Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor Apostoli); a Sf. Români: Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18,22 (Lumina faptelor bune şi mărturisirea lui Hristos); glas 1, voscr.2, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie se va citi la Sfânta Evanghelie un text care inspiră încredere deplină în sfinţi şi în lăcaşele de cult din Patriarhia Română, iar, cu această încredere neîmpuţinată în Mântuitorul Hristos, noi , să răspundem la chemarea Lui, fără şovăire şi părăsind abaterile păcătoase de până la clipa cea de faţă, ascultând îndemnul stăruitor al Bisericii de la sfintele slujbe! În mod firesc, sfinţenia este asociată simplităţii, iar, simplitatea este asociată smereniei, un cuvânt magic, aproape tainic şi cu o profundă conotaţie duhovnicească, în ciuda faptului că deseori este răstălmăcit, pentru că smerit se numeşte omul neîncrezător în sine, dar foarte încrezător în Dumnezeu, având conştiinţa că el este neputincios, în ciuda faptului că el este dăruit cu foarte multe daruri. Dacă ne referim la Sfinţii Români, trebuie subliniat faptul că neamul nostru este unul smerit, evlavios şi încreştinat din vechime, chiar dacă drama lui ne arată că, deseori, nu-şi asumă această smerenie şi trăieşte mai curând reversul ei şi o oarecare duplicitate, un fel de slugărnicie vicleană în faţa străinilor, chiar dacă, în esenţă, smerenia neamului nostru este evidentă prin faptul că noi, ca Biserică, până în veacul al XX-lea, nu am proclamat sfinţi români. Lucrul acesta este demn de observat şi credem că este ceva bine plăcut Lui Dumnezeu, ca un lucru îmbucurător, că prin hotărârea Sfântului nostru Sinod au început să fie proclamaţi sfinţi dintre ierarhii, domnitorii, cuvioşii şi martirii acestui neam. În acest fel se recunoaşte sfinţenia neamului nostru, care nu putea să lipsească, dar asupra căreia s-a păstrat tăcerea secole de-a rândul, tocmai pentru a sublinia că numărul lor este mult mai extins decât numărul celor care au fost trecuţi în calendar, ceea ce denotă că, indiscutabil, e mult mai extinsă sfinţenia la români, pentru că sunt nevoitori în mănăstirile noastre, sunt anonimi pe care nu-i cunoaşte nimeni, chiar dacă trăim într-o lume a publicităţii care nu este interesată de astfel de sfinţi, dar, Dumnezeu este «minunat întru sfinţii Săi» şi ne dăruieşte, prin Sfinţii Români, una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului, sfinţenia fiind un dar nepreţuit al Duhului Sfânt!
Iisus Hristos are nevoie de ucenici şi ne cheamă: „Veniţi după Mine”!
Mântuitorul nostru S-a înălţat la Ceruri de aproape două mii de ani, dar vestea minunată a Evangheliei Sale este departe de a fi ajuns până la marginile lumii, mai ales că El este cu noi de-a pururi, după făgăduinţă, până la sfârşitul veacurilor şi constatăm că umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi şi are, ca şi atunci, multă nevoie de ucenici şi ne cheamă insistent: „Veniţi după Mine!”, chiar dacă unii rămânem pasivi şi fără răspuns, peticindu-ne mrejele grijilor vieţii materiale de zi cu zi, iar, alţii, stând la îndoială, nu ne dăm seama de înşelarea diavolului, care nu ne îndeamnă să părăsim cu totul gândul la faptele cele mântuitoare, ci, numai să le amânăm pe mai târziu, ştiind că amânarea este tot una cu părăsirea de tot a gândului bun şi binecuvântat de Dumnezeu! Dar, Domnul Iisus Hristos nu vrea astfel de ucenici zăbavnici şi îndoielnici, ci, ne cheamă şi pe noi, ca pe cei patru pescari: „Veniţi după Mine!”, cu toate că numai acela poate deveni ucenic al Domnului, care-L ascultă şi-L urmează pe El! Ştiind acestea, Domnul va spune că suntem neputincioşi, că ne folosim de lucruri, ne lăsăm robiţi de ele şi le slujim lor ca unor idoli, mai ales că Bunul Dumnezeu vrea să-I slujim numai Lui, dacă vrem să fim ucenici ai Săi! Cu atenţie să ne gândim, ce greu ne este să ne hotărâm pentru lucrul cel bun şi cât de legaţi suntem de cele pământeşti şi trecătoare, iar, Domnul Iisus Hristos, chiar dacă S-a făcut om asemenea nouă, în afară de păcat, dar chipul Său, fără îndoială, oglindeşte Dumnezeirea, care era acoperită de materialitatea trupului. Fiecare dintre noi, nu ştim cum poate arăta faţa unui om fără de păcat, fiindcă noi ne-am născut în păcate şi păcate săvârşim în toată vremea vieţii noastre. Omul se disculpă, atunci când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, probleme, gânduri şi judecăţi, deci, dificultăţi cu care se confruntă, pentru că atunci încep dilemele, atunci apar soluţiile duble sau multiple între care trebuie să aleagă, atunci încep calculele nesfârşite şi uşor egoiste, înlănţuirile de raţionamente şi cântărirea avantajelor şi dezavantajelor, pentru că atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puţin curate, plăcerile noastre, pasiunile şi bucuriile noastre cotidiene! Se pare că atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai bine decât noi acest lucru, ispititorii şi vrăjmaşii diavoli, iar, toate acestea creează o situaţie complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen şi poate că suntem în postura de a nu şti ce să facem, de a nu discerne, de a nu înţelege îndeajuns ceea ce ni se întâmplă! Desigur, prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soarele strălucitor, iar, precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, la fel şi sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel «minunat întru sfinţii Săi», Care ne dăruieşte, prin Sfinţii Români, una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului, sfinţenia fiind un dar nepreţuit al Duhului Sfânt!
«Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit, iar Biserica străbună cu sfinți s-a împodobit»!
Duminica a 2-a după Rusalii este numită şi a Sfinţilor Români, fiindcă, multe zone şi continente ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu, iar, întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul sfânt al poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor, din sângele eroilor şi martirilor s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii, sub altarele românismului s-au mucenicit mădularele care, prin suferinţă au mărturisit puternicia duhului întru Hristos, prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei. Încă din anul 1992, Duminica a 2-a după Rusalii este afierosită de către Sfântul Sinod Tuturor Sfinților Români, ca semn al lucrării Sfântului Duh în Biserica neamului nostru. Este cunoscut faptul că, încă din primele secole, Bisericile țineau evidențele sfinților locali şi în acest sens, erau întocmite liste pe care comunitățile creștine – Bisericile locale – le schimbau între ele pentru a-i sărbători liturgic. Pe lângă numele și ziua adormirii lor, listele mai cuprindeau pe scurt viața lor, faptele prin care s-au distins, felul morții și minunile săvârșite în timpul vieții sau după moarte. La început, aceste liste îi cuprindeau doar pe martiri, de aici și numele de martirologii, însă, cu timpul, în aceste martirologii au început să fie trecuți apostolii, mărturisitorii, profeții, ierarhii și dascălii de seamă ai Bisericii, cuvioșii și cuvioasele pustiei, împărații și dregătorii creștini şi crescând numărul sfinților înscriși în martirologii, acestea au fost prescurtate sub forma calendarelor, pentru orientarea vieții religioase a creștinilor. În încheiere, din Troparul Sfinților Români, e bine să reţinem următoarele: «Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit, iar Biserica străbună cu sfinți s-a împodobit. Vrednici luptători s-au arătat mucenicii și mărturisitorii care pentru Hristos viața și-au jertfit, iar cuvioșii și pustnicii întru nevoințe urmând calea Domnului, chipuri îngerești au dobândit; arhiereii și preoții neîncetat vestind Cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioșii voievozi biserici au înălțat și cu dreptslăvitorii creștini cu râvnă și jertfelnicie credința ortodoxă și țara au apărat. Toate cetele sfinților români, împreună rugați pe milostivul Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!». De aceea, să dăm Slavă Lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii şi ne-a dăruit rugători apropiaţi, pentru că aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă şi cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Iisus Hristos! Cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei, cu osebire ne priveghează ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti, pentru că Atotputernicul Dumnezeu este «minunat întru sfinţii Săi» şi ne dăruieşte, prin Sfinţii Români, una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului, sfinţenia fiind un dar nepreţuit al Duhului Sfânt!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
