În Duminica a 4-a din Post (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei: 6, 13-20; al Cuviosului: Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Matei 4,25; 5, 1-12 ( Predica de pe munte – Fericirile); glas 4, voscr 1, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii ne prilejuişte o tainică întâlnire cu Sfântul Ioan Scărarul, pomenit ca «scară» sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă duhovniceşte, acest mare sfânt fiind pomenit în Duminica a patra din Post ca dascăl al pocăinţei. El se numeşte «Scărarul», pentru că a scris o carte-simbol pe care a intitulat-o sugestiv «Scara virtuţilor» sau «Scara paradisului», în care ne arată cum, prin lepădarea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, oamenii urcă duhovniceşte, în sufletul lor, spre învierea sufletului şi spre întâlnirea cu Iisus Hristos Mântuitorul, Cel Răstignit şi Înviat, aşa că prin comuniunea cu Dumnezeu, ei dobândesc Raiul sau Paradisul. De aceea, «Scara» a fost şi încă mai este în multe lăcaşe de cult chinoviale o adevărată călăuză duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi în dobândirea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, după cum ne arată cartea «Triodului»: «Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi, să se mântuiască robii tăi!» (Utrenia Duminicii a IV-a), ceea ce înseamnă că Bunul Dumnezeu caută în iubire credinţa omului, pentru ca o minune să se înfăptuiască prin participarea efectivă şi conştientă a omului, care se face doar prin actul credinţei!
„Crezi tu că pot face Eu aceasta”?
Aşadar, în Duminica a 4-a, pe care Biserica a rânduit-o în mijlocul postului, putem înţelege că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică şi puţină, iar, prin credinţa dreaptă şi deplină, omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni şi să dobândească fericirea veşnică. Această sfântă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului său, deoarece Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii, dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite de tot felul. Cea mai puternică armă, după secte, este necredinţa în Dumnezeu, care, luând locul păgânismului, de multe ori încearcă să slăbească o credinţă tare şi curată în Dumnezeu. Chiar de la începutul lumii şi al veacurilor, toate neamurile pământului au crezut într-o lume a duhurilor nevăzute, dar, rătăcind în această credinţă a necredinţei, oamenii au văzut mai multă putere la duhurile rele decât la cele bune şi, cu timpul, au ajuns să se închine duhurilor rele, chiar să le ridice temple, să le aducă jertfe şi rugăciuni şi să alerge la ele pentru orice lucru. Din păcate, cu timpul, multe neamuri au părăsit cu totul credinţa în duhurile bune, au rămas cu credinţa în duhurile rele, deci, s-a ajuns ca să fie o întrecere între oameni, astfel că duhurile îi chinuiau tot mai mult pe oameni, orbindu-i, căutând să le şteargă din minte orice gând la un Dumnezeu bun, orice înţelegere a puterii duhurilor bune! Ştim foarte bine că înainte de a săvârşi o vindecare, atunci când un bolnav, un suferind oarecare Îi cerea să-l aline, Iisus Hristos îl întreba: „Crezi tu că pot face Eu aceasta?”, care era o întrebare scurtă şi esenţială, iar, dacă omul răspundea: «Cred, Doamne!», atunci Iisus săvârşea minunea. Acest lucru înseamnă că puterea lui Dumnezeu trebuie neapărat să se întâlnească cu credinţa omului pentru ca o minune să se înfăptuiască. Deci, nu e suficient să spui că Dumnezeu este Atotputernic şi face minuni, fără ca să participi cu dăruirea credinţei din suflet, fiindcă Dumnezeu caută în iubire credinţa omului, pentru ca o minune să se înfăptuiască prin participarea efectivă şi conştientă a omului, care se face doar prin actul credinţei!
«Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele»!
Toată viaţa creştină este o permanentă conlucrare între Dumnezeu şi om, iar, Atotputernicul Dumnezeu nu face nimic fără actul credinţei. Atunci când ucenicii Îl întreabă pe Iisus: «De ce noi n-am fost în stare să scoatem demonii?», deşi, ei primiseră această putere de la Iisus, primiseră puterea de a scoate demoni, de a vindeca boli, de a călca pe şerpi şi pe balauri dar, totuşi, când ei au încercat şi n-au fost în stare, Domnul le-a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe!”, deoarece credinţa este energie, credinţa este putere şi se manifestă şi cantitativ, iar, dacă ai credinţă puţină sau ai credinţă multă sau nu ai credinţă totală sau nu ai credinţă foarte multă, nu poţi participa la lucrarea lui Dumnezeu pentru lucrurile foarte importante! Desigur, nimeni dintre noi să nu se laude că are credinţă foarte puternică, dar, ea să fie măcar cât grăuntele de muştar ca să poată muta munţii din loc! A avea credinţă insuficientă înseamnă, de fapt, a nu avea deloc. Această esenţială, scurtă conversaţie dintre tatăl lunaticului şi Iisus începe cu un dubitativ, cu o îndoială, cu alte cuvinte zice: «L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au fost în stare. Dacă Tu poţi ceva, ajută-ne. Ai milă de noi!». Deci, tatăl lunaticului s-a adresat cu o îndoială, cu o expresie dubitativă şi Iisus i-a replicat tot cu o expresie dubitativă: „Dacă tu poţi crede!”, şi atunci omul a exclamat cu glas mare şi în lacrimi cuvintele extraordinare ce sunt de o măreţie şi de-o adâncime deosebită: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!». Cu siguranţă, că necredinţa lui nu era totală, era o credinţă şubrezită, era acea credinţă insuficientă ca să poată lucra, iar, această puţină credinţă este uneori echivalentă cu necredinţa, cu lipsa totală de credinţă, pentru că nu lucrează la nivelul la care vrem ca să lucreze, fiindcă nefericitul tată L-a rugat pe Dumnezeu Iisus ca să-i ajute necredinţei lui ca să devină o credinţă totală. Deci, pentru a ne înzestra cu credinţă, avem nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu şi noi nu putem agonisi credinţa, doar prin propria noastră putere! De aceea credinţa se numeşte virtute divină, adică, o virtute care se obţine doar prin ajutorul lui Dumnezeu, prin această conlucrare dintre om şi Dumnezeu! Pentru că este suficient să-L strigi cu disperare pe Dumnezeul Cel Mare, deoarece El rămâne ultima noastră soluţie şi şansa noastră de a ne mântui. Numai în acest fel, credinţa noastră devine lucrătoare şitrebuie să devină împreună lucrătoare cu Dumnezeu, pentru că în această întâlnire dintre Dumnezeu cu puterea Lui şi între om cu credinţa lui, totul este posibil şi nimc nu este fără putinţă!
,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”!
În final, să precizăm că în Sfânta Evanghelie după Matei 4,25; 5, 1-12 (Predica de pe munte – Fericirile), se arată astfel:<<Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi>>! AMIN.
SĂ-L URMĂM PE DOMNUL IISUS HRISTOS PE CALEA ÎNVIERII!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
