Veteranul de război plt. (rtr.) Bușe C. Gheorghe, tatăl meu, eroul meu – Episodul 16

1133

Prizonieratul 3 – Constituirea diviziilor de prizonieri voluntari
După dezastrele suferite de Germania și aliații săi în bătăliile de la Stalingrad, în ianuarie 1943, și apoi la Kursk, în august 1943, spre toamnă numărul prizonierilor români în URSS era de circa 200.000. Asupra acestora s-a desfășurat o intensă campanie de propagandă, de către ofițerii români Nicolae Cambrea, (1899-1976), Dumitru Petrescu (comunist ilegalist), Iacob Teclu, Mircea Haupt, sub coordonarea cominternistei Ana Pauker (1893-1960), pentru a se înscrie într-o divizie de voluntari care să lupte sub comandă sovietică pentru răsturnarea regimului Antonescu și împotriva Germaniei hitleriste, asociată cu presiuni de tot felul, din partea conducerii lagărelor. Promisiunea eliberării și a retrocedării Ardealului pierdut prin Dictatul de la Viena, dar nu și a Basarabiei și Bucovinei răpite prin ultimatumurile sovietice din iunie 1940, a fost unul dintre argumentele folosite de propagandiștii români prosovietici, pe lângă evidenta amenințare a pieirii prin foamete și mizerie a militarilor prizonieri în lagăre. Pe la mijlocul lunii octombrie 1943, comandanții de lagăre au anunțat prizonierii români că, guvernul sovietic, a aprobat formarea unor unități militare din rândul prizonierilor de pe teritoriul U.R.S.S., pentru a lupta împotriva Germaniei hitleriste. Din cei 200.000 de prizonieri români aflați în lagărele din URSS la începutul toamnei anului 1943, doar o mică parte au acceptat să se înscrie într-o divizie de voluntari, marea majoritate au fost soldați și gradați. Propaganda comunistă în lagăre a continuat. Cei care semnau cereri de înscriere ca voluntari în cele două divizii făceau niște cursuri antifasciste. Cea mai mare parte a corpului de ofițeri români căzuți prizonieri, fie din considerente morale sau nivel de educație, fie pentru că înțelegeau cu adevărat ce înseamnă trădarea, nu au acceptat să treacă de partea inamicului, chiar dacă prin aceasta știau că își primejduiau serios viața. S-au creat astfel în lagărele de prizonieri două tabere dușmane, cei care-și încheiaseră ultima luptă cu sine și semnaseră angajamentul de înrolare șapirografiat, fiind mutați în barăcile de voluntari și ceilalți, majoritatea, fiind meniți a putrezi în Siberia.
Acei români care au cutreierat lagărele de prizonieri, prezidând adunări de stimulare a înrolărilor, au fost Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Petre Boilă, Nicolae Cambrea, Mircea Haupt, Dumitru Petrescu, Iacob Teclu, care, ulterior, au ocupat poziții importante în viitoarea nomenclatură comunistă de la București. Mai erau o serie de colaboraționiști originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, însă nici aceștia nu erau foarte numeroși, astfel că Stalin a decis să încerce să îi înroleze pe românii căzuți prizonieri.
Rușii au organizat două divizii de „voluntari“ români. Este vorba de Divizia „Tudor Vladimirescu“, creată în 15 octombrie 1943 și pusă sub comanda colonelului Nicolae Cambrea, și de Divizia „Horea, Cloșca și Crișan”, care a luat naștere la 12 aprilie 1945 și pusă sub comanda generalului Mihail Lascăr, amândoi născuți la Târgu-Jiu. La 7 februarie 1944, Lavrenti Pavlovici Beria, comisarul poporului pentru afacerile interne al URSS, a trimis un comunicat special către Iosif Vissarionovici Stalin, președinte al Comitetului de Stat al Apărării al URSS, în care se menționa următoarele: „Comitetului de Stat al Apărării, Tovarășului Stalin, Hotărârea Comitetului de Stat al Apărării cu privire la constituirea Diviziei 1 Române de Infanterie, din prizonieri de război, a fost îndeplinită. Divizia a fost constituită conform statutului de organizare al unei divizii de pușcași a Armatei Roșii, al cărei efectiv este de 9 562 de militari, din care: ofițeri: 856, corpul de sergenți: 4 393 și soldați: 4 313. Comandantul diviziei este locotenent-colonelul [Nicolae] Cambrea, iar Șeful de Stat-major, locotenent-colonelul [Iacob] Teclu. La Școala Militară de la Riazani, au fost pregătiți 500 de locotenenți de infanterie, de artilerie și de transmisiuni, proveniți din efectivele corpului de sergenți, prizonieri de război, pentru completarea cu ofițeri. Divizia a fost dotată, în întregime, cu armament și cu diverse tipuri de bunuri, cu excepția efectivelor de cai, a căror completare va fi încheiată la sfârșitul lui februarie. Pregătirea de luptă a diviziei se va termina la 10 februarie a.c. Potrivit unei evaluări preliminare a Comandamentului militar al regiunii Moscova, divizia este bine pregătită”.
Sursa: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf
La Școala Militară de la Riazani, au fost pregătiți 500 de locotenenți de infanterie, de artilerie și de transmisiuni, proveniți din efectivele corpului de sergenți, prizonieri de război, pentru completarea cu ofițeri. Divizia a fost dotată, în întregime, cu armament și cu diverse tipuri de bunuri, cu excepția efectivelor de cai, a căror completare va fi încheiată la sfârșitul lui februarie. Pregătirea de luptă a diviziei s-a terminat la 10 februarie 1944. Potrivit unei evaluări preliminare a Comandamentului militar al regiunii Moscova, divizia era bine pregătită. În toamna lui 1944, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost transferată pe teatrul de operații din Moldova în vederea sprijinirii unei noi ofensive a trupelor sovietice pe teritoriul României. Propaganda sovietică a sesizat șansa ce o avea, a îmbarcat soldații diviziei în peste o sută de camioane și i-a trimis în București, unde au intrat împreună cu trupele Frontului 2 Ucrainean ca niște „eliberatori”. Presa românească vuia că se întorseseră morții de la Stalingrad. Cu această ocazie, pe 23 octombrie 1944, ziarul „Scânteia” scria că: „Întoarsă de pe plaiurile sovietice cu fața curată, nobila și dârza, făurită la măiastra școală militară a măreței Armate Roșii, Divizia de panduri „Tudor Vladimirescu” a străbătut modestă și demnă teritoriul românesc eliberat și s-a îndreptat hotărâtă să lupte cu abnegație și putere de sacrificiu. Aduceau cu sine elanul de nezăgăzuit și sensul de misiune istorică progresistă pe care-l poartă în conștiința soldaților ei, o armată a poporului”. Din București, unitatea a fost trimisă în vest unde a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, trecând apoi în Ungaria, înainte să se oprească la poalele munților Tatra. Soldații diviziei s-au remarcat în luptele grele date la Debrețin. Stalin a dat un ordin de zi ca numele orașului unguresc să fie preluat drept titlu onorific pentru divizie, devenind de atunci cunoscută drept Divizia „Tudor Vladimirescu – Debrețin”. Cea de-a doua divizie de voluntari, constituită din 9 380 prizonierii de război români aflați pe teritoriul Uniunii Sovietice, cu o mult mai puternică educație politică, a luat naștere la 12 aprilie 1945 în garnizoana Kotovsk și a purtat numele liderilor transilvăneni ai Răscoalei de la 1784, Horea, Cloșca și Crișan. Scopul acesteia a fost ,,de a ajuta la cunoașterea armamentului, precum și la pregătirea de război a voluntarilor în scopul însușirii experienței sovietice”, așa cum se preciza în ordinul de zi nr. 1 din 12 aprilie 1945.
În Hotărârea nr. 7 930 ss din 25 martie 1945, a Comitetului de Stat al Apărării, privind constituirea, în Uniunea Sovietică, a Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan”, formate din prizonieri de război români, se menționează următoarele:
Comitetul de Stat al Apărării hotărăște:
1) Satisfacerea cererii guvernului României, cu privire la constituirea, pe teritoriul URSS, a celei de-a doua divizii de infanterie, din efectivul de prizonieri de război români.
2) Cea de-a doua divizie de infanterie să fie creată conform statelor de organizare 04/550-04/563, 04/215, 014/96, cu următoarea componență: comanda diviziei, trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie, un divizion independent antitanc, o companie separată de instrucție, diverse servicii necesare organizării serviciilor de luptă și logistic, cu un efectiv de 9 380 de oameni.
3) Înființarea, în cadrul diviziei, a Secției de educație și cultură, cu state de organizare speciale, după modelul Diviziei I Debrețin (române), acesta fiind completat cu prizonieri de război români care au absolvit școli antifasciste în lagărele de prizonieri, precum și cu emigranți politici români aflați pe teritoriul URSS.
4) Numirea generalului de corp de armată Mihai C. Lascăr în funcția de comandant și a generalului de brigadă R. S. Dimitriu în funcția de șef de Stat-major al Diviziei a 2-a române de Infanterie.
5) NKVD al URSS va asigura punerea în practică a măsurilor privind crearea și aprovizionarea diviziei române de infanterie. Constituirea Diviziei a 2-a române de Infanterie se va finaliza la 1 mai 1945. Tovarășii Kovaliov, Şikin, Iakovlev, Hruliov, Smorodinov, Golikov, Peresîpkin, Belokoskov sunt obligați să satisfacă toate cererile NKVD al URSS, privind înființarea, înzestrarea, echiparea, dotarea și instruirea unităților Diviziei a 2-a române de Infanterie. Divizia va fi înzestrată cu armament și cu material de război, aflate în dotarea și echiparea Armatei Roșii.
6) Divizia a 2-a română de Infanterie va fi dislocată în zona Balta-Kotovsk.
7) Efectivul Diviziei a 2-a române de Infanterie va fi completat cu voluntari din rândul prizonierilor de război români, deținuți în lagărele pentru prizonieri ale NKVD. Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate va asigura selectarea, trierea și transportul voluntarilor la locul de constituire a diviziei.
8) Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate va asigura activitatea contrainformativă în cadrul Diviziei a 2-a române de Infanterie până la redislocarea acesteia la noua destinație.
Președintele Comitetului de Stat al Apărării, I. Stalin
Comandant al acestei divizii de voluntari a fost numit, prin Hotărârea nr. 7 930 ss a Comitetului de Stat al Apărării din 25 martie 1945, generalul de corp de armată Mihail Lascăr (n. 8 noiembrie 1889, în Târgu-Jiu), care s-a distins nu doar printr-o rezistență aproape suicidală la Stalingrad, dar și pentru că a încercat să spargă încercuirea sovietică reușind să-și treacă o parte din oameni peste liniile inamice, el însuși picând prizonier la 22 noiembrie 1942 în luptele din Cotul Donului. Ulterior, deși înscris voluntar, liderii comuniști nu au putut să nu observe că, în ciuda reeducării, nu era pe de-a întregul un susținător al cauzei comuniste, ba din contră: „în mod discret continua campania împotriva fruntașilor P.C.R.”. Generalul Lascăr a rămas la comanda unității doar pentru câteva luni, din aprilie până în septembrie 1945.
Funcția de șef de stat major a fost încredințată generalului Dimitriu Romulus, iar cea de consilier sovietic colonelului A.S. Novicov. În conformitate cu structurile și metodele de educație sovietice șef al Secției pentru educație și cultură a fost numit locotenent-colonelul Dumitru Petrescu – cel care contribuise la înființarea și pregătirea aparatului politic al Diviziei ,,Tudor Vladimirescu”, iar șef al Secției pentru educație și cultură, maiorul Valter Roman.
Constituită după model sovietic (regimentele 4, 5, 6 infanterie, 7 artilerie, batalion de pionieri și de transmisiuni, divizion artilerie anticar și companie antiaeriană, aparat politic etc.), divizia a fost dotată cu 62 puști cu lunetă, 304 puști, 2 198 carabine, 477 pistoale automate, 1 276 pistoale-mitralieră, 168 puști mitralieră, 39 mitraliere, 95 puști antitanc, 20 aruncătoare, calibrul 50 mm, 29 aruncătoare, calibrul 82 mm, 2 aruncătoare, calibrul 120 mm, 24 tunuri antitanc, 24 tunuri, calibrul 16,2, 12 obuziere, calibrul 120 mm, 18 mitraliere antiaeriene. Primele aplicații în teren, în cadrul regimentului și chiar la nivel de mare unitate, au fost executate la 28 mai 1945, iar la 11 iunie regimentele au primit noile drapele din partea reprezentantului guvernului și armatei sovietice, care a precizat: ,,Pe baza acestor drapele se va orândui armata democratică a României”. În același document se arăta că la momentul potrivit voluntarii urmau să contribuie la ,,măreața operă de democratizare a țării noastre și a armatei române”. Cu același prilej, generalul Mihail Lascăr, de fapt autoritățile sovietice, care deciseseră constituirea marii unități, releva adevărata misiune a marii unități, precizând că aceasta trebuia să fie ,,un model care să servească la organizarea întregii armate române pentru a clădi o nouă armată cu un nou spirit, armata democratică română” și să constituie ,,sprijinul pe care se bazează guvernul de democratizare a țării”. La 12 iulie 1945, în perioada în care armata română operativă era oprită în zona de carantină de pe granița de vest a României, Divizia ,,Horia, Cloșca și Crișan” a fost îndreptată spre țară debarcând la Ploiești, la sfârșitul lunii, fiind dislocată apoi în zona Pitești, Câmpulung, Golești, cu postul de comandă la Pitești. La 15 august 1945 a fost încadrată în armata română, fiind subordonată Corpului 7 Armată. Scopul pentru care fusese înființată noua mare unitate a fost și mai clar exprimat în ordinul de zi nr. 69, la 14 iulie 1945, în momentul sosirii în țară. ,,Misiunea diviziei de sub comanda mea – preciza generalul Mihail Lascăr – este de a fi sprijin neclintit guvernului de largă concentrare democratică prezidat de dr. Petru Groza în opera sa măreață de ridicare a țării și poporului”. ,,Împreună cu Divizia Tudor Vladimirescu-Debrețin – continua comandantul – vom alcătui baza noii armate în creare. Va trebui să fim stâlpii acestei armate, în care să ducem suflul democrației și al credinței față de patrie. Armata în serviciul poporului – aceasta ne e deviza”. Fără îndoială este faptul că pentru cei aproape 10 000 de militari români, foști prizonieri la sovietici, pentru familiile lor, întoarcerea mai rapidă în țară a constituit un lucru minunat. Neplăcut, pentru mulți ofițeri și generali, a fost însă faptul că divizia a primit, alături de Divizia ,,Tudor Vladimirescu” – care se remarcase pe frontul antihitlerist alături de celelalte mari unități române -, misiune politică de sprijinire a guvernului și regimului politic instaurat de sovietici la 6 martie 1945. La fel de neplăcut și incorect, tot pentru aceștia, a fost faptul că, odată ajunsă în țară, Divizia ,,Horia, Cloșca și Crișan” nu a fost demobilizată (ci doar o parte din ea, care a solicitat lăsarea la vatră), și a fost integrată în armata română, prin decret regal, în timp ce alte numeroase mari unități, care luptaseră pe front, au fost desființate la ordinele Comisiei Aliate de Control (partea sovietică). Pentru îndeplinirea misiunii politice, până la 1 aprilie 1946, 216 ofițeri, 146 subofițeri și 31 trupă din Divizia ,,Horia, Cloșca și Crișan” au fost mutați în alte unități ale armatei române și în posturi de conducere a aparatului pentru Educație, Cultură și Propagandă, constituit în mai 1945, pe baza cadrelor din Divizia ,,Tudor Vladimirescu”, în realitate aparat al partidului comunist. După ce a fost transformată în divizie motomecanizată (în anul 1947), la 1 iulie 1949, comandamentul diviziei a fost desființat.
Cele două divizii, în care fuseseră înrolați 20.441 de prizonieri, au fost, de la bun început, unități militare în cadrul Armatei Roșii. Doar Divizia „Tudor Vladimirescu“ a apucat să lupte pe Frontul de Vest, iar Divizia ,,Horia, Cloșca și Crișan”, a venit în țară la sfârșitul lunii iulie 1945 și a fost cartiruită la Ploiești. În august 1945, prin lege emisă de comuniștii aflați la putere, ambele divizii au fost reintegrate în compunerea armatei române cu păstrarea denumirilor.
A consemnat, Lt. col. (r.) Gheorghe BUȘE, A.N.C.E.„R.M.” Gorj, (Sursa: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here