Veteranul de război plt. (rtr.) Bușe C. Gheorghe, tatăl meu, eroul meu – Episodul 14

1486

Prizonieratul 1
1. Generalități
Au trecut aproape șaptezeci și cinci de ani la momentul încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, la care România a participat atât în Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), alături de Axă, cât și în Campania din Vest (23 august 1944 – 9 mai 1945), alături de Națiunile Unite. Implicarea directă a armatei române în teatrele de operațiuni s-a soldat cu numeroase pierderi umane pentru poporul nostru. Potrivit estimărilor istoricilor militari, numărul total al victimelor provenite din rândul armatei române a fost de 794 562 militari (624 740, în perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944, și 169 822, în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945), din care 92 620 morți, 333 966 răniți și 367 976 dispăruți.
În Campania din Est, categoria „dispăruți” rămâne ecuația cu cele mai multe necunoscute până în prezent. În opinia istoricilor militari, pe Frontul de Est, la capitolul „dispăruți”, România a pierdut 309 533 persoane, însă deficiențele sistemului de evidență sovietic nu permit stabilirea cu exactitate a tuturor militarilor străini capturați de către trupele sovietice, deoarece mulți din cei dezarmați decedau înainte de a ajunge în lagăre, unde li se întocmea dosarul personal de evidență.
Problema prizonierilor români pe Frontul de Est a avut o evoluție extrem de controversată. Inițial, armata română a plecat să elibereze „moșia pierdută astă-vară”, apoi s-a angajat în „lupta împotriva comunismului”. Majoritatea militarilor români nu cunoșteau prea multe despre comunism, însă realizau că acesta reprezenta un mare pericol pentru Europa și pentru lumea întreagă. Ei au plecat să doboare comunismul, fără să realizeze că mulți aveau să rămână ani de zile la munci pe șantierele comunismului. Între timp, conducerea politică a țării căreia i-au jurat credință a fost înlăturată, puterea fiind preluată de către uneltele comunismului. În noile împrejurări, toți cei care participaseră la războiul antisovietic deveneau, automat, adversari ai regimului comunist din România. În consecință, deși România a participat la război, în perioada august 1944 – mai 1945, alături de Națiunile Unite, statul român nu a avut posibilitatea să grăbească sau să acorde sprijin umanitar cetățenilor săi, deținuți în lagărele sovietice pentru prizonieri de război. După preluarea puterii de către comuniști, la sfârșitul anului 1947, militarii români repatriați erau tratați ca dușmani, iar o parte dintre ei au fost trimiși în închisori sau au fost supuși prigoanei de către regimul existent pentru motivul că nu și-au încălcat jurământul în timp ce erau deținuți în lagărele de prizonieri din Uniunea Sovietică.
2. Evidența și efectivele de prizonieri de război români din URSS
În URSS, pentru prima oară după declanșarea ostilităților pe Frontul de Est, problema evidenței prizonierilor de război a fost abordată în „Regulamentul cu privire la prizonierii de război” din 1 iulie 1941, în care, la art. 5, era prevăzut: „În momentul luării în prizonierat, prizonierii sunt înregistrați. La luarea în evidență, fiecare prizonier de război este obligat să menționeze numele de familie și prenumele reale, vârsta, locul nașterii și numărul matricol. Aceste date vor fi transmise – în același timp cu prizonierii de război – punctelor ulterioare de parcurs”. Prin „Instrucțiunea privind evidența prizonierilor de război în lagărele NKVD”, pusă în aplicare prin Ordinul nr. 001067 din 7 august 1941 al NKVD al URSS, s-a dispus efectuarea evidenței doar a prizonierilor de război deținuți în lagăre. La momentul sosirii în lagăr, fiecare militar străin căzut prizonier era trecut în registrul de evidență, iar apoi, în baza unui interogatoriu, era completat un chestionar, considerat de autoritățile sovietice ca „principalul document de evidență pentru fiecare prizonier de război”. Chestionarul conținea 25 de poziții, în care trebuiau să se regăsească următoarele date: nume, prenume, data și locul nașterii prizonierului de război, domiciliul la momentul mobilizării în armată, locurile de muncă și funcțiile până la căderea în prizonierat, numele, prenumele, ocupația și domiciliul soției și copiilor, cetățenia, limba maternă și alte limbi cunoscute, studiile, profesiile și averea prizonierului de război, ocupația și averea părinților, apartenența prizonierului de război la formațiunile politice, gradele și funcțiile deținute în armată, decorațiile, dacă prizonierul de război a fost în URSS (când, în ce localități și pe cine a cunoscut), dacă a vizitat și alte țări. Nu se făcea nicio referire la cazurile în care prizonierii de război refuzau să ofere aceste date personale. Se menționa doar că responsabilii pentru completarea chestionarelor trebuie să se adreseze politicos prizonierilor de război interogați. Simultan, pe baza datelor din chestionar, era completată, în două exemplare, fișa de evidență. Un exemplar era transmis la Secția a 2-a (evidență) din Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS, iar al doilea exemplar era păstrat în lagăr pentru a fi înregistrate toate evenimentele legate de prezența titularului în prizonierat (transfer la spital sau în alt lagăr, eventual arest sau evadare, deces sau eliberare). Chestionarul, fișa de evidență, eventual certificatul de deces și alte „materiale cu ajutorul cărora prizonierul de război poate fi caracterizat” constituiau piesele dosarului personal de evidență a fiecărui prizonier de război în URSS. De fiecare dată când era transferat în alte lagăre sau în spitale, prizonierul de război era urmat de acest dosar, iar în caz de deces acesta era depus, pentru păstrare, la Direcția pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate.
Lacunele sistemului de evidență, devenite și mai evidente în iarna 1942 – 1943, au determinat conducerea NKVD al URSS să emită Ordinul nr. 00404, din 1 martie 1943, privind reglementarea evidenței prizonierilor de război și a responsabilității administrațiilor lagărelor pentru efectuarea corectă a evidenței prizonierilor de război. Conform acestui ordin, până la 20 martie 1943, șefii de lagăre pentru prizonieri de război trebuiau să verifice în ce măsură situația reală a efectivelor din lagăr era reflectată prin lucrările de evidență a tuturor categoriilor de prizonieri. Pentru ziua de 20 martie 1943 erau prevăzute amprentarea degetului arătător de la mâna dreaptă a fiecărui prizonier de război pe cele trei exemplare ale fișei sale de evidență personală și aplicarea pe coperta dosarelor personale a mențiunii „Reînregistrat la 20 martie 1943”. Prin aceste măsuri, se încerca realizarea unui recensământ general al tuturor prizonierilor de război deținuți în URSS, în acel moment.
La 13 august 1943, prin Directiva nr. 413, generalul-maior S.N. Kruglov, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile interne al URSS, a dispus aplicarea „Instrucțiunilor cu privire la întocmirea documentelor de evidență personală pentru prizonierii de război decedați în lagărele și în spitalele NKVD”. Conducerea NKVD al URSS s-a văzut nevoită să întreprindă, în continuare, noi măsuri în vederea reglementării evidenței prizonierilor de război decedați. Prin Directiva nr. 28/2/23, din 24 august 1944, Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate a dispus întocmirea registrelor de cimitir pentru locurile de înhumare a prizonierilor de război, care să conțină următoarele date despre persoanele decedate: numele, prenumele și patronimicul, etnia, anul nașterii, gradul militar, data decesului și a înhumării. Registrul de cimitir urma să fie completat de un ghid alfabetic, în care erau trecute numele și prenumele prizonierului de război înhumat, precum și numărul de ordine din registrul de cimitir. În pofida acestor dispoziții referitoare la îmbunătățirea sistemului de evidență a prizonierilor de război decedați, la sfârșitul anului 1945 avea să se constate că „sectoarele de cimitir nu sunt păzite, semnele distinctive nu sunt instalate pe morminte, registrele de cimitir sunt completate de mântuială, iar în certificatele de deces nu sunt indicate nici măcar cauzele morții prizonierilor de război”. În scopul desăvârșirii sistemului de evidență a prizonierilor de război, NKVD al URSS a efectuat reevaluarea numărului prizonierilor de război deținuți în lagăre și în spitalele speciale, prin „Instrucțiunile din 16 noiembrie 1944”. Cu această ocazie, au fost puse în uz noi modele de fișă de evidență și de chestionar, care includeau rubricii rezervate informațiilor despre părinții, frații și surorile prizonierilor de război, cu precizarea vârstei, activității lor profesionale și a adresei de domiciliu permanent. Numărul prizonierilor de război români capturați de trupele sovietice nu a avut un caracter uniform. El a evoluat în funcție de modul de desfășurare a operațiunilor militare pe continentul european și a avut trei etape, strict delimitate în spațiu și timp:
Etapa I. Perioada ofensivei unităților armatei române, alături de forțele militare ale țărilor Axei, pe teritoriul URSS (22 iunie 1941-19 noiembrie 1942). Până la începutul lunii august 1941, trupele sovietice capturaseră 3 085 prizonieri de război, din care 1 357 persoane (43,98%) erau români.
Cei 3 237 prizonieri de război români erau deținuți în șase lagăre (Temnikov: 191 persoane, Elabuga: 351 persoane, Spasski-Zavod: 987 persoane, Aktiubinsk: 354 persoane, Oranki: 1 persoană, Lagărul din RSSA Mari: 1 327 persoane), reprezentau 43% din totalul de 7 537 persoane prezente în lagărele pentru prizonieri de război. Conform datelor disponibile din arhivele ruse, până la 15 noiembrie 1942, unitățile Armatei Roșii au capturat, ca prizonieri de război, 4 417 militari ai armatei române (4 309 etnici români, 38 ucraineni, 26 ruși, 24 țigani, 20 moldoveni), din care, la acea dată, mai erau în viață 2 964 persoane (2 872 etnici români, 35 ucraineni, 22 ruși, 18 țigani și 17 moldoveni).
Etapa a II-a. Intervalul de timp dintre declanșarea ofensivei trupelor sovietice de la Stalingrad și până în ajunul luptelor din zona Iași-Chișinău (19 noiembrie 1942 – 19 august 1944). Este perioada încercuirii unor mari unități române la Stalingrad și la Cotul Donului, precum și a retragerii armatei române spre vest. Sporirea fluxului de prizonieri de război români capturați în iarna 1942/1943 a fost însoțită de creșterea ratei mortalității în rândurile lor și de lipsa unei evidențe stricte a celor decedați.
La 15 aprilie 1943, în lagărele sovietice erau deținuți 24 404 prizonieri de război români, iar la 20 mai 1943, mai erau 20 317 persoane În timpul ofensivei din vara anului 1943, unitățile sovietice au capturat noi prizonieri de război, inclusiv români, efectivul acestora ajungând, la 15 septembrie 1943, la 25 143 persoane. În plus, în perioada 20 iunie – 15 septembrie 1943, în lagărele sovietice au murit 347 militari români, iar 455 au decedat în spitale.
În urma eliberării din lagăre a 9 847 prizonieri de război români, din care 353 ofițeri, pentru a fi incluși în Divizia „Tudor Vladimirescu”, la 10 ianuarie 1944, în lagărele sovietice erau deținuți 15 226 militari români, până în martie 1944, trupele sovietice capturaseră 50 696 militari români, din care 6 generali, 2 544 ofițeri și 48 146 soldați și reprezentanți ai corpului inferior de comandă. Următorul mare lot de prizonieri de război români din această perioadă a fost capturat în timpul luptelor din Crimeea, în aprilie-mai 1944. Conform datelor din arhivele rusești, 14 282 militari români au fost trimiși în lagărele sovietice pentru prizonieri de război. În august 1944, în lagărele NKVD erau deținuți peste 37 000 prizonieri de război români.
Etapa a III-a. A treia și cea mai controversată etapă a procesului de capturare a prizonierilor de război români a început după declanșarea, la 20 august 1944, a ofensivei trupelor sovietice pe teritoriul României. Până în prezent, nu există date certe cu privire la numărul militarilor români luați prizonieri în condițiile în care, după 23 august 1944, armata română primise ordin de încetare a focului asupra Armatei Roșii. Conform aprecierilor Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, în perioada 24 – 31 august 1944, au dispărut 97 732 militari ai armatei române (1 363 ofițeri, 1 688 subofițeri și 97 732 soldați). Documentele din arhivele sovietice confirmă faptul că, după ieșirea României din războiul antisovietic, numărul prizonierilor de război români din lagărele NKVD a crescut brusc. Într-o notă informativă din 5 decembrie 1944, L.P. Beria, comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS, îi informa pe I.V. Stalin și V.M. Molotov despre sosirea la locurile de detenție a 97 000 prizonieri de război capturați în urma lichidării „grupărilor inamice, încercuite în zona Chișinău”. Istoricii ruși apreciază că în perioada 20 – 29 august 1944, în cadrul Operațiunii Iași – Chișinău, au fost capturați 208 600 prizonieri de război, fără să precizeze numărul militarilor români, luați prizonieri după 23 august 1944. În această notă se menționa că, la acea dată, în evidența NKVD al URSS se aflau 156 112 prizonieri război români, fapt ce permite să se tragă concluzia că, după 20 august 1944, peste 120 000 militari români au fost luați prizonieri de către trupele sovietice.
Pe baza materialelor din arhivele sovietice, se poate constata că numărul total al militarilor români căzuți prizonieri pe Frontul de Est se ridică la: 187 367 militari români (6 generali, 5 697 ofițeri, 181 664 subofițeri și soldați). Conform documentelor, 132 755 foști prizonieri de război români au fost eliberați și repatriați, iar 54 602 persoane au decedat, rata mortalității reprezentând 29,1%. Concluzionând modul deficitar de evidență a prizonierilor de război luați de Armata Roșie a Uniunii Sovietice se poate constata faptul că aceștia nu erau luați în evidență până nu ajungeau în lagărele de staționare. De cele mai multe ori, drumul lung și istovitor se încheia cu decesul pentru foarte mulți dintre ei. Aceștia, decedând înainte de a ajunge în lagăr, nu mai erau înmatriculați în evidențele lagărelor de destinație.
A consemnat, Lt. col. (r.) Gheorghe BUȘE
(Sursa: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here