Veneraţie pentru un distins poet

121

adrian_paunescu_bolnav1De zeci de ani îl citesc, îl memorez, îl pastişez pe marele poet Adrian Păunescu. L-am admirat pentru că a glăsuit neostoit despre / pentru libertate, suveranitate, independenţă, despre patrie şi fruntariile ei, despre adevăr, bine şi frumos, despre şcoală, cultură şi civilizaţie, despre mondo – etică şi geopolitică. Acest admirabil poet le-a vorbit românilor şi nu numai, despre umanism şi umanitate, dar şi despre mizerie şi apăsare, despre durere şi lacrimi.

Adrian Păunescu cu vocea raţiunii şi analize de substanţă a detestat inamicul teribil, orgolios şi cinic, barbar şi arbitrar al poporului ce merită progresul, propăşirea, fericirea, dreptatea şi elevaţia sfântă şi pioasă. Cu sfântă patimă poetul a cântat patria şi poporul, arta şi ştiinţa, istoria şi părinţii, sănătatea şi biserica, şcoala şi copiii, înţelepciunea şi forţa creatoare a omului.

Este superfluu să încercăm a dovedi că atâta timp cât trăieşte o Valoare, noi, românii, conştiincioşi, tenace şi entuziaşti, o bârfim, îi dăm la cap, îi punem beţe-n roate, o năclăim cu zguri de tot felul, doar – doar şi-o lua lumea-n cap, cum s-a întâmplat şi se întâmplă de atâtea ori, aici.

Când moare o Valoare, noi, românii, conştiincioşi, tenece şi entuziaşti, o jelim şi-i înălţăm, o clipă, osanale, îi punem pe mormânt maldăre de flori, aprindem candeluţe, o preamărim – e drept, doar un moment – c-apoi o azvârlim, nepăsători, la groapa uitării, căutăm cu înverşunare inadvertenţe pentru a o denigra şi ocărî.

Dar cel plecat la Domnul, marele poet Adrian Păunescu, cu dreptate spunea:

“Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi martiri, dar şi lichele

Nedreptate şi dreptate

Şi noroi şi stele.”

Uimirea e perplexă: aceeaşi oameni! Nu poţi să nu te întrebi: când erau sinceri? E drept, lumea se schimbă, dar de ieri pe azi?

Nevoia de tragic – atinomic, de pueril infantilism, poate vanitatea, orgoliul, explică totul. Ne betonăm sufletele până la amorţire şi le zidim acolo bine, ne ştergem minţile până la anulare, umblăm după cai verzi pe pereţi, şi până nu apare doamna aceea în negru, cu coasa ei mare, aşa rămânem ranchiunoşi, incapabili să raţionăm corect şi cu detaşare, incapabili să ne raportăm emoţional normal la cineva sau ceva care nu este fix ca noi, care nu gândeşte ca noi şi nu arată ca noi, ori asta nu se va întâmpla niciodată, căci fiecare este un unicat. Un popor mai dezbinat ca al nostru e greu să mai găseşti în galaxie. Percutant şi adevărat, Adrian Păunescu caligrafia:

“Eternul război între minus şi plus

E cea mai curată şi sfântă poveste,

Nimic nu se face de n-are opus,

Şi viaţa, mereu, opoziţie este.”

Sigur, istoria ne aduce argumente absolute certe, corecte şi infailibile, dar cât să-i mai ascultăm scuza? Se cuvine ca orice naţiune să fie conştientă de Valorile sale, să le preţuiască, să le glorifice, să le respecte ca pe un dar divin şi să se mândrească cu ele, oferindu-le ceea ce merită, căci ele sunt cele ce înalţă societatea şi oamenii ei, fiindcă acesta este rostul lor.

Adrian Păunescu este un mare poet român venit între noi ca un blazon celest: Harul, Vocaţia, Talentul.

Aşa a fost, aşa e şi aşa rămâne în Istoria cea necruţătoare, cea care cerne atât de des şi pertinent valorile, încât trepăduşii, indivizii fără personalitate, cei mari dar şi cei mici, pigmeii care mişună bezmetic azi pretutindeni, vor fi negreşit uitaţi ori împinşi la lada gunoaielor.

Distinsul Adrian Păunescu în Istoria cea iertătoare a culturii şi valorilor, niciodată perisabile, căci greşelile omeneşti – se ştie – sunt multe şi orgoliile mari, dar cine-i fără de pată să poată ridica piatra? Şi în fond, la scara istoriei, ce contează cu adevărat, ce rămâne? Cultura şi talentul, reverberaţia neostoită pentru dreptate, adevăr şi binele omului.

Adrian Păunescu a fost un mare patriot şi asta nu i se poate trece cu vederea, nici măcar în vremuri atât de şubrede ca acestea, când sentimentul e total nesocotit.

Poezia dedicată de Adrian Păunescu României şi românilor este fulminantă, adevărată, încărcată cu fervoare, dar şi neasemuită întristare. Citiţi oameni buni, poezia lui Adrian Păunescu “Sărmană ţară” şi veţi decupa adevăruri înfioarătoare:

“Sărmană ţară, nu mai ai plămâni,

Pentru o respiraţie citeaţă,

Eşti România fără de români,

Eşti viaţa noastră, fără pic de viaţă.”

România şi românii ei se scaldă în minciună, sărăcie şi foame, în dispreţ şi întuneric, în ignoranţă şi necruţătoare suferinţă.

“Iubita noastră, noii tăi stăpâni

Te mint şi te dispreţuiesc în faţă,

La carnaval, bărboşi, cu măşti de spâni,

Privatizează, otrăvesc, înhaţă.”

Acest dăltuitor al scrierii profunde a iubit, a suferit, a sperat şi a disperat, ca orice om care iubeşte cu adevărat, el a făcut-o însă pe o claviatură înaltă, într-o cheie de Sus. Adrian Păunescu – un suflet plin de pasiune, căci a ştiut vibra atât de profund, frumos, colorat şi cu carismă.

“Şi te iubesc cum nu poate să spună

Dicţionarul vorbelor deşarte

Şi nu mai ştiu ce-i viaţă şi cei moarte,

Ştiu că luptăm cu moartea împreună”

Adrian Păunescu a fost un om, un Trecător prin Marea trecere, cum zicea Lucian Blaga, iar noi am avut privilegiul să-i fim contemporani. Dar ignoranţi, tembeli, orgolioşi, răi şi plini de patimi murdare, i-am văzut doar trupul de lut, cel cu umbre destule, nu şi sufletul său luminos şi catartic, încoronat cu talent, cu neţărmunită iubire de ţară, neam şi oameni.

Este rar asemenea har, asemenea divină şi umană povară, prea rar pe lumea aceasta, şi poate de aceea nu-l ştim recunoaşte, nu-l ştim aprecia, nu-l ştim iubi şi onora cât e printre noi, căci pur şi simplu, nu-l vedem, orbiţi de egocentrism şi gânduri mărunte, răzbunări meschine şi invidii mari.

Şi-atunci, cum să nu conştientizezi că nevoia de tragic este o determinare damnată ce o purtăm, “repetabilă povară”, şi asta până când ea îşi va smulge vălul de pe ochi.

Flori pentru cimitir – atâta ştim, atâta facem, atâta putem, doar de atâta suntem în stare.

Citiţi-l pe Adrian Păunescu, poezia şi toată scriitura acestui distins cărturar este catartică, purifică şi sporeşte demnitatea noastră, încrederea că suntem oameni.

Adrian Păunescu este poetul nostru naţional, găsim la el flacăra iubirii şi durerii, vrerea de mai bine şi mai frumos.

Prof. Univ. Dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here