Vatra sufletului – DOR MI-E DE SATUL NATAL !

962

Motto:
– Spune mamă-adevărat
În ce leagăn m-ai culcat?
– În leagăn de păltinuş,
Satul tău să nu ţi-l uiţi
– Cine-şi lasă satul lui
Ardă-l focul dorului,
Că şi eu mi l-am lăsat…
Şi dorul nu m-o iertat!

(Trăiri dintr-o doină cu care mi-a rupt inima şi sufletul pribeag VALERIA PETER-PREDESCU, o inegalabilă interpretă a cântecului popular bistriţean şi năsăudean.)
Vatra sufletului meu este undeva într-un sat bucovinean pe care nu l-am cunoscut până acum, dar care îmi luminează drumul oriunde m-aş afla, ca un Luceafăr de Zi sau de Noapte, ca o Stea a Destinului. O chemare din adâncul fiinţei mele, o dorinţă arzătoare de a-mi cunoaşte satul în care am văzut pentru prima oară lumina zilei mă bântuiesc de peste şaptezeci de ani… Doar norocul de a mă fi aflat – prin natura preocupărilor mele profesionale – într-o legătură permanentă şi vie cu lumea satului românesc, cea păstrătoare a tradiţiilor neamului nostru, a spiritualităţii noastre neîntinate de gândiri străine, mi-a adus echilibrul pe drumurile vieţii şi bucuria tuturor împlinirilor, alinându-mi sufletul însetat de dor.
Vatra sufletului meu este în inima satului Crasna-Ilschi, din judeţul Storojineţ, aflat pe pământuri străbune smulse nedrept din trupul patriei mame, România Mare. Acolo aş vrea eu să poposesc măcar o singură dată, lângă o fântână cu apă curată şi rece, ca să-mi potolesc setea ce mă arde de-o viaţă. Şi de n-o vrea Bunul Dumnezeu să mi se împlinească acest vis acum cât mai sunt trecător prin LUMEA CU DOR, atunci mult mi-aş dori ca în LUMEA CEA FĂRĂ DOR sufletul meu să se prefacă într-o pasăre albă măiastră brăzdând, cu aripile ei speriate de necunoscut, cerul înseninat printr-o minune cerească al satului meu natal.
Dar de o vrea Bunul Dumnezeu să mi se împlinească acest vis înainte de Marea Trecere a Punţii Suspinelor, atunci mi-aş dori ca nimic din cele cuprinse în versurile următoare să nu se adeverească… Nu cred însă că am aşa mult noroc!
Doamne-atâta mi-i de greu
C-am plecat din satul meu!
Lume multă-am întrebat:
Oare cin’ m-o blestemat?
M-aş întoarce, n-am la cine,
În ogradă n-am pe nime’,
Pomii toţi mi se uscară,
Oamenii se-ndepărtară…
(Versuri dintr-o doină a regretatului DRĂGAN MUNTEAN din Poieniţa Voinii – Hunedoara)
Oricum, căutându-mi copilăria printre crengile rupte de furtuni stârnite de „oameni” care ne-au îndepărtat din rea voinţă de albia firească a vieţii, nu aş supravieţui gândului că totul a fost doar un vis… Cred că am existat, că am străbătut spaţiul mioritic bucovinean, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, fără a plăti vamă baciului ungurean şi celui vrâncean.
Într-un vis aiurea, dintr-o noapte fără tihnă, se făcea că străbăteam satul natal, Crasna-Ilschi, întrebând de-a stânga şi de-a dreapta uliţelor dacă ştie cineva unde-i vatra sufletului meu… Mi s-a răspuns că locul sfânt pe care îl caut se află aici, în satul acesta de munte ale cărui case au acoperişurile în patru ape, iar uşile lor sunt deschise şi ziua şi noaptea pentru a omeni drumeţul rătăcitor. Nu-i cunoşteam pe oamenii locului, dar aceştia mă cunoşteau:
– Tu eşti Petrişor, feciorul cel mic al preotului Radu Rusu şi al cucoanei preotese Stela, născută Baciu. Fratele tău mai mare, Dănuţ a fost mai demult pe la noi şi l-am primit cu dragoste, aşa cum te primim acum şi pe tine… cu inimi deschise şi masa pusă. Ne amintim prin voi de bunicii voştri Alexandru Baciu şi Constantin Rusu, preoţi care au sfinţit, ca şi tatăl vostru, Radu Rusu, locurile prin care au trecut, bineînţeles şi parohia Crasna-Ilschi… Trezindu-mă din vis, m-am gândit să închin bunicilor şi bunicelor, unchilor şi mătuşilor, tatălui şi mamei, pentru tot ce au făcut pentru noi fără a aştepta vreo răsplată, versurile dintr-o doină bucovineană cântată de Doina Lavric, din Suceava lui Ştefan cel Mare:
Cât or plâns ăşti ochi bătrâni
Se umpleau şapte fântâni!
Of, năcaz, năcaz, năcaz,
Doamne, câte am mai tras!
Cât mi-or mărs ăste picioare
Ajungeam, Doamne, la Soare!
Prin câte-am trecut şi eu
Ştie Bunul Dumnezeu!
Cât mi-or trudit ăste mâini
Făceam şapte munţi de pâini!
De-am avut, de n-am avut,
Am făcut cum am putut!
Prin câte am trecut eu
Ştie Bunul Dumnezeu!
Cam aşa s-au scurs şi vieţile bunilor şi străbunilor mei, ale părinţilor mei. De la toţi am învăţat că se cuvine să dau bineţe tuturor celor întâlniţi pe drum, aşa cum au dat şi dânşii „bună dimineaţa”, „bună ziua” sau „bună seara” sătenilor din Crasna-Ilschi, cu care multă vreme şi-au împărţit bucata de pâine, bucuriile şi necazurile vieţii. M-am născut, deci, într-o familie de preoţi: bunicii şi tata, rude prin alianţă ale bunicilor şi ale tatei slujind biserica ortodoxă. Cum îmi spunea o Înaltă Faţă Bisericească pot fi considerat os domnesc şi Dumnezeu îmi va pune Mâna pe frunte de fiecare dată când voi dori să fac un lucru bun! Am scris aceste rânduri, din dor de satul meu natal, vatra odihnei şi neodihnei sufletului meu călător, ca un omagiu, ca o recunoştinţă, aduse neamurilor mele celor trecute în LUMEA CEA DE DINCOLO DE DOR, bunici, părinţi, uncheşi şi mătuşe, de la care eu am învăţ să fiu OM, să-mi iubesc semenii, să fac cât pot numai bine în viaţă, să nu uit niciodată locul de unde am plecat în lumea largă. Căci vorba cântecului:
„Cine-şi lasă satul lui,
Ardă-l focul dorului!”
„Blestemul” acesta nu ţine cont de faptul că eşti tu vinovat, sau nu! Îţi duci suferinţa pe cărările vieţii – mai mult, sau mai puţin întortochiate – ca un copac smuls din rădăcină! Nu râdeţi, şi copacul are suflet!
Petru Alexandru Rusu, un visător
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here