Vasile PONEA: Poezii, aforisme şi pamfletopoeme

109

Sub un titlu cu sonorităţi parnasiano-simboliste ori neoromantice, Lespezi şi safire (Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 2012, 130 p.), Vasile Ponea revine în atenţia literară într-o plurivalentă disponibilitate scripturală.

Structurat într-o triadică formulă compoziţională, volumul reuşeşte, de fapt, să redea un portret literar chintesenţial, în care dimensiunea lirică (I. Safire) se întrepătrunde cu reflecţia aforistică (II. Lespezi) şi cu o manifestă vocaţie de civism etic, ironic, caustic, sancţionatoriu (III. Pamfletopoeme). Să recunoaştem, această proiecţie de sumar sui-generis este pe cât de curajoasă pe atât de riscantă. Dacă poezia lirică şi aforistica, cu reflexivitatea lor lucidă şi gravă, ar putea coabita (ca altădată în cazul de faţă, dar ne gândim şi la case mai mari!), filipicele „pamfletopoeme” din secţiunea a treia, desigur, s-ar situa la frontiera liricii, într-o altă dimensiune a eului poetic. Numindu-şi astfel poemele, Vasile Ponea încearcă un rechizitoriu civico-etic mai larg adresat lumii devălmaşe de azi aflată în plin proces de globalizare, ba chiar o imagine destul de neagră a bietului om aflat, vorba cronicarului umanist, …„subt vremuri”. Văzul poetului e dilatat la maxim faţă de nelegiuirile şi grozăviile înregistrate de omenire în acest sfârşit de secol şi început de mileniu III: „Văd cum totul e minat de corupţie şi ură,/ sfidare, minciună, dispreţ cu dezinvoltură,/ desfrâul de azi e fără leac, totul pe faţă se fură” (Totu-i minat).
Oricât adevăr ar cuprinde, aceste transcrieri etice, sunt vorbe grele, de nestinse ecouri cioraniene, dar cam dincolo de graţia lirismului… Aşa că nu ne rămâne decât să ne întoarcem la Safirele primului ciclu şi să-l urmărim pe poet cum porneşte „hai-hui/ pe căile celeste din preajma Domnului”. Desigur, nu este vorba de un zbor de înger, căci, zice el, „adăpat din ironia timpului/ cu un dispreţ frivol şi fără leac,/ dând cu capul în pereţii zilelor şi nopţilor,/ mi se pare noapte, chiar în plină zi” (Colecţie de veşnicii).
Cum se vede, regimul poeziei traduce un disconfort nu atât existenţial cât spiritual, imaginile configurând o lume a inconsistenţei şi extincţiei, a elecului şi timpului consumat.
„Prăpăstii de gând, „împliniri eşuate”, „funii vagi de ceară”, singurătate „înşelătoare”, „prinţ al Golgotei”, „hăul din suflet”, „spaime sfârtecate”, „praguri nevolnice”,„paradis pierdut”, „speranţele şi frustrările”, „anotimpuri grăbite şi flămânde”, „un miracol de lehamite”, „hidosul timp”,, „capul Sfântului Ioan destrucat” şi multe asemenea îmbinări lexematice dezvăluie o trăire sub semnul lehamitei, o sensibilitate abuzată de urâtul lumii, ba chiar o percepţie neagră, crudă, în general, un disconfort imaginativ derivat dintr-un rău existenţial, catastrofic. Un „mal de siècle”, pornit din existenţialitate, imanentist, deferă acestei sensibilităţi prilejul unor meditaţii sceptice şi chiar nihiliste, aproape apocaliptice.
Între temele predilecte, poezia (şi obsesiile creaţiei) atrage atenţia. „M-am pierdut în gândul ce mă gândea,/ ascuns sub un alt gând gânditor”, scrie poetul cu o abilă graţie speculativă, simţind arareori cum este „cutreierat de îngeri” şi „ceasornicul Universului acordat cu inima mea” (Arareori). Sau: „arareori mă găsesc într-un Eden poetic,/ într-un amor eteric, selenar, divin…” (xxx). Sunt câteva piese, nu multe, în care percepţia cosmicului, a elementarului şi chtonicului transfigurat metafizic, este memorabilă, dar există şi formulări care fac ca imaginaţia să coboare într-o circumstaţialitate imposibilă, ingrată, frustrantă. Atunci poetul vede cum „poezia-i plină de vanitate” (Să ne întindem peste orizont), cum Omul e „metaforă ce revelează misterul, prin cultura cu iz metafizic/ şi poezia mai bătrână ca viaţa” (Năzărire). Desigur, anecdotic spus, „preoţia şi călugăria nu ies la pensie,/ pentru că harul nu are program,/ iar cuvântul lui Dumnezeu nu se negociază./ Preoţia e misie sfântă, nu meserie,/ sabia spiritului iese biruitoare,/ şi dintr-un orizont cu tensiuni polare” (Harul nu are program).
Perfect adevărat, iubite confrate, dar unde este poezia în aceste formulări cursiv-sentenţiale? Şi nu puţine sunt astfel de reflecţii liricoide, ceea ce se vede că registrele se ating, se amestecă şi se complică (ca să nu zicem că îşi dăunează) reciproc… E bine ca metafora să fie nu raţionalistă, ci „gânditoare” (N. Dragoş), dar în expresivităţi specifice liricii de reflecţie.
Iată, spre exemplu, monoversul „Valuri de ceaţă brumăresc toamnă lungă” din „Vers poematic” (p. 39) care se reia la pag. 83, în ciclul Lespezi: „Valuri de ceaţă brumăresc toamnă lungă/ Nevoile toate, făr’ să ne-ajungă!” Cine să nu ne ajungă: „valurile de ceaţă” sau „nevoile”?!
Poetul Vasile Ponea este un pasionat condeier, desigur, cu merite culturale incontestabile, cu înţelegere pentru zona gravă a poeziei. Dincolo de încrâncenarea reflexivă ce subminează textele, dându-le un aer de sfătoasă raţionalitate, descoperim şi graţiile perlifere ale acestei viziuni. „Safirele”, câte sunt, conving nu prin cantitate ci prin acele iluminări de gravă poeticitate, ca fulgerele ce dezvăluie în răstimpuri mirabile reliefuri colinare şi montane, dar şi alienante pustietăţi marine.
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here