Pentru Tanty Victoara nu există decât trecutul. Are părul alb nins şi stă într-un căruţ, sprijinită cu spatele de amintirile de argint ca de o pernă. Şi e liniştită aşa cum a fost toată viaţa. Nu ştie anul când s-a născut şi n-are decât douăzeci de ani. Mă uit le ea şi aşa cum arată pare a fi fericită. E ca un copil care surâde cu toată faţa. Şi spune că n-o doare nimic.
Povesteşte singură… „Tata era boier mare, Boierul Ionuţ, participant la prima horă a Unirii la Iaşi. Se însurase a doua oară, după ce rămăsese văduv, cu fata în casă. Dacă prima nevastă nu i-a făcut copii, mama m-a născut pe mine. Am fost singurul lor copil. Crescut cu bonă. O franţuzoaică rătăcită prin părţile noastre, soţia unui spărgător de biblioteci. Am învăţat mai întâi să vorbesc limba franceză şi apoi limba română.” Doamna Maria ne spune că şi acum vorbeşte, când nu are pe nimeni în preajmă în limba franceză. Şi acum într-o zi ne-a cerut pe Baudlaire în limba lui. „Era un bărbat chipeş, înalt şi brunet. Intra în bibliotecă de dimineaţă, avea abonament la toate bibliotecile din ţară, cerea o carte sau două, în sala de documentare, de obicei cărţi vechi. Şi după ce se închidea biblioteca se furişa după pupitre să nu înveţi tu un hoţ cum să se ascundă, şi apoi se ascundea în camera secretă unde se aflau cele mai interesante şi vechi documente. Cunoştea latina veche, elina, franceza medievală, germană, cel care mi-a povestit, că bona nu vrea să mai ştie, era în stare să jure de Sfânta Scriptură, că ştia limba care se vorbea mai înainte de Turnul Babel. Nu lua cărţile. Se lua la ceartă cu autorul, de parcă el ar fi scris cartea altfel. Când se duela cu Platon, între ei se aşeza o lumină de ziceai că se taie în săbii. Când nu-şi amintea câte ceva din Diogene Laertius îl întreba, dar întotdeauna cu Socrate se pierdeau în amănunte. Într-o zi, într-o mare bibliotecă întinsă pe Câmpia luminii, unde florile înfloresc tot anul, s-a împotmolit de un cititor care se pierduse în Critica raţiunii pure. A vrut să-i dea câteva sfaturi dar acesta l-a făcut hoţ de rime, cum ar fi zis hoţ de flori din grădina vecinului. S-a supărat aşa de tare că florile s-au ofilit de parcă ar fi călcat o carte în picioare. O carte care nici praful nu poate să o atingă de prea mulţi cititori care vor s-o citească. De fapt, acest supranumit hoţ de cărţi nu făcea altceva decât să arate şi la alţii cărţile bune şi la unii chiar cum ar trebui să le citească. Paznicul când l-a văzut cu mâna pe o carte cum se lumina în lumină a crezut că a prins hoţul şi l-a pus în lanţuri Domnule, i-ar fi spus presupusul hoţ, spiritului nu-i poţi pune lanţuri. Şi cum mergeau, unul pe lângă altul, pe o potecă despre care paznicul spunea că merge spre adevăr s-a împiedicat de propriul nume pe care-l scrisese mai înainte pe un arbore care de ciudă se uscase deja şi a căzut în Râpa cu carul, plină de galbeni, de fapt nişte hârtii bătute de vânt.Presupusul hoţ care era de acum numai spirit a fost condamnat la moarte prin spânzurare de el însuşi. De aceia rătăcea prin toate bibliotecile lumii să fie prins şi judecat dacă ar fi furat măcar o rimă”. Soţia sa, Doamna franţuzoaică a ajuns astfel bonă la Tanty Victoara. Era atât de cultă şi înţeleaptă, probabil că vorbea cu soţul ei noaptea, pentru că, spun oamenii, şi spunea şi Tanty Victoria în zilele ei bune, că ţinea toată noaptea lumina aprinsă în dormitor şi ce nu ştia dimineaţa cu surâsul pe buze era în stare să lămurească toată Istoria Ieroglifică a lumii. Tanty Victoara, astfel, a avut parte de o educaţie în sânul naturii. A învăţat să citească în sufletul florilor, ştia de ce nu înfloreşte magnolia, ce muzică le place trandafirilor şi vorbea cu păsările şi chiar cu broaştele pe marginea iazului. Moşul Ionuţ, boierul era prea ocupat cu întrebările zilei ca să-şi mai facă timp şi de educaţia unui copil. Încet, încet sub supravegherea bonei, Tanty Victoara se făcu aproape cât un crin, apoi cât un trandafir, dar mult mai frumos şi sub ochii tuturor o magnolie care-i aşteaptă să înflorească în zori. Grădinarul, şi el iun tânăr, aştepta privind de peste drum miracolul. Şi iar ne povestea Tanty Victoara, de pe scaunul ei de amintiri. „Şaisprezece ani este cea mai frumoasă vârstă, parcă ieşi din copilărie şi, totuşi, mai rămâi o zi două. Simţeam cum îmi dau mugurii peste tot. Înfloream din propriile cuvinte de abia privindu-mă în oglindă, parcă-i căutam trupul. Bună dimineaţa îmi spunea bona. Aducându-mi ceaşca aburindă de cacao cu lapte… Maria, Maria este fata în casă, nu-mi dai cafeaua de dimineaţă, Doamnă, zice Maria dar aţi băut cafeaua. Nu fi rea dragă Maria, zicea Tanty Victoara, doar un degeţel”. Şi mai departe, Tanty Victoara… În grădină, printre trandafirii abia înfloriţi, se purta un văr de-al meu de mai departe, cam de rangul al patrulea. Tinerel locotenent în uniforma de cavaler şi cu sabia într-o teacă de argint. Eu, ca de obicei, îmi făceam de lucru în grădină, Marie, zice Tanty Victoara, te rog să ieşim puţin, uite ce vreme frumoasă, afară e un târziu de septembrie cam ruginiu, Tanty Victoara vede cum înfloresc trandafirii, şi parcă aşteaptă să înflorească magnolia. Maria o ia cu scaunul ei cu rotile şi o coboară în grădină. Îi pune o broboadă veche de mătasă pe umeri… La vederea lor înfloresc trandafirii… Şi un tinerel trece îmbrăcat într-o uniformă de tânăr locotenent de cavalerie. Tanty Victoara face semn cu mâna dreaptă, stânga abia o mai ţine, parcă ar vrea să îmbrăţişeze aerul. Este roşie în obraz şi împurpurată toată. Măria împinge căruciorul din spate. Uşor, uşor fluturii să nu se ofilească de pe florile de trandafir. Tanty Victoara a adormit. Căruciorul o leagănă uşor… Peste o clipă se trezeşte. Marie zice, cum îmi stă trandafirul, sunt pieptenată, îşi trec uşor mâna dreaptă prin păr… În stânga şine amintirile… Murmură o melodie, Costache, dragul meu… Toţi ştim, povestea Tanty Victoara, ştie în ce zi suntem dar nu vrea să ne spună… Au venit pe cai îmbrăcaţi în şireturi un batalion de ofiţeri la Poarta noastră, Costache, ca şi ceilalţi era îmbrăcat Cavaler de Roşiori, numai-n fireturi şi cu sabia scoasă din teacă strălucind în soare. Mie îmi era teamă, dar el a îngenuncheat în faţa mea, eu aveam o rochie albă de mireasă şi Costache m-a sărutat. Şi Tanty Victoara sărută floarea de trandafir alb, pe care Maria, ştiind povestea, o aduce de fiecare dată când ajunge cu căruciorul în faţa Porţilor Înalte din lemn de stejar care aproape se apleacă. Şi Tanty Victoara adoarme. Uneori ne vede pe noi nepoţii în jurul ei şi atunci pe mine mă întreabă: Costache, mă mai iubeşti şi se apleacă deasupra mea cum te apleci asupra trandafirului de alpaca. Şi Tanty Victoara râde şi noi de asemenea… Şi rând împreună cu noi toţi trandafirii…
ION CĂPRUCIU
