Un politician second-hand – Crin Antonescu

1072

În guvernul Convenției Democrate, dl. Crin Antonescu era, întrucâtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului, afişa un aer juvenil, mai curând bonom, jucându-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate. Nu se simţea în el liderul, ci „tovarăşul de drum“ comod, puţin şters, dar, una peste alta, benign. În anii care au urmat, chimia personajului s-a modificat. N-ar fi nimic nou în asta, dacă, încet-încet, bălmăjeala politică autohtonă nu l-ar fi plasat în centrul vârtejului. Ajuns într-o poziţie pentru care nu avea anvergura necesară (cam ca, în alt context, Emil Constantinescu), omul a căzut victimă unei iluzii de sine înduioşătoare până la un punct, iritante în cele din urmă. Spus pe româneşte, s-a cam smintit. De regulă, personajele publice se smintesc de prea mult succes. În cazul de faţă, asistăm la un fenomen ceva mai puţin obişnuit: sminteala şi „slava deşartă“ pe bază de paloare. Mândria de a fi alături cu drumul. Dl. Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice. Punctul ei cel mai înalt a fost ieşirea din cursă înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale şi căderea euforică în braţele lui Mircea Geoană. Cele douăzeci de procente cu care s-a văzut în raniţă i-au produs un soi de ebrietate sufletească, de natura să-i dinamiteze discernământul şi buna-cuviinţă. A înțeles, cu o candidă întârziere, că scopul scuză mijloacele, că îşi poate permite gesturile suverane ale unui mare politician şi că succesul se obţine pe două căi: verbiaj supra-abundent, „şfichiuitor“, de băiat „haios“ şi gata de harţă, şi fente politice „abile”, „pragmatice”, fără prejudecata coerenţei. Psihanalitic vorbind, modelul lui e Traian Băsescu. Pe care, tot psihanalitic, vrea să-l suprime. Exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curând inconsistente. Rică Venturiano se joaca de-a Vlad Ţepeş. Ţâfna lui are ceva neconvingător, contrafăcut, mărunt resentimentar. Nu poate fi contrazis fără să devină agresiv şi prost-crescut, se dispensează băţos de orice loialitate de partid, impune alegeri convenabile „pe liste”, trădându-şi partenerii de mai ieri, face guverne din umbră pe acelaşi principiu, se fâţâie oportun între con¬vingeri şi declaraţii contradictorii. Ba mănâncă securişti pe pâine şi dă de pământ cu Mona Muscă, ba se bălăceşte în sofisme ieftine pentru a-l obloji pe Dan Voiculescu, ba vrea să construiască „trainic“ cu UDMR, ba se lupta cu iredentismul, mirosind pârtia electorală pe care i-o poate deschide un obosit discurs naţionalist. Strategiile lui, oricât de zgomotoase, au ceva provincial, de import, fără armătură şi fără contur. Iar ceea ce amuză şi stupefiază – am mai spus-o – e o veselă complezență faţă de sine însuşi: o impudică mulţumire de sine, o definitivă inaptitudine de a admite că, din când în când măcar, i se poate întâmpla, ca oricărui om, să bată câmpii. Uneori (des), spune lucruri aiuritoare. Cândva, când se războia, principial, cu Mona Muscă, îi găsea vinovaţi pe „intelectuali” (boala tuturor președinților şi prezidențiabililor români) pentru că ar fi „gonflat-o“ prea tare (să trecem peste „graţia“ infinită a formulării…). Alteori a lăsat să se înţeleagă că a rămas repetent în facultate din nonconformism: disident, carevasăzică. De curând, a crezut că îl albeşte pe Voiculescu înnegrindu-i pe Băsescu şi Stolojan. Şi ei au avut, prin pozițiile deţinute sub comunism, legături cu securitatea. Da, dar Dan Voiculescu, cum rezultă din verdictul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, n-a avut, pur şi simplu, „legături” cu securitatea (concretizate în rapoarte de serviciu rutiniere), ci a făcut poliţie politică. Adică a turnat oameni. Nuanţă pe care dl. Antonescu, în retorica lui şmecheră, o trece, sprinţar, cu vederea. Ce să mai zic de proaspăta sa ieşire împo¬triva Adrianei Săftoiu? De ani de zile aştept să văd apărând, pe scena politică românească, un domn. S-ar fi putut spera ca cercurile liberale să livreze unul, mai ales dacă cel de la vârf e, de bine de rău, profesor. Speranţă naivă. „Domnul“ Antonescu vorbește ca un rândaş: Adriana Săftoiu e „o femeie pedistă“, o „moralistă second-hand“, care scoate „ţipete ascuţite“. Vorbe de „băiat fin“ care îşi dă în petic.
De ce mă ocup de Crin Antonescu (şi nu de Băsescu, vor zice distribuitorii de contra-indulgențe)? Păi de Băsescu m-am ocupat de mai multe ori, chiar dacă nimeni nu-şi aminteşte. Dar Băsescu e mai degrabă pe culoarul de ieşire din scenă. Pe când dl. Antonescu tinde să-mi amaneteze viitorul.
Şi privesc această perspectiva cu melancolie istorică. N-avem noroc și nu ştim să ni-l facem. Evident, nimeni nu e definitiv pierdut. Domnului Antonescu trebuie să i se acorde şansa de a-şi veni în fire. Dar mă tem că singurul rezultat al textului de faţă va fi o enervare precipitată, asezonată cu câteva prostioare care să mă dea gata. Eu, totuşi, am răbdare. Poare că, într-un târziu nu prea târziu, dl. Antonescu se va decide să se schimbe. Să se remodeleze. Să fie mai puţin Crin Antonescu.
Andrei Pleșu, Fața către față. Întâlniri și portrete, Humanitas, București, pp. 172 – 175.
Profesor pensionar, Teodor Voicu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here