Un mozaic cultural, estetic şi educativ !

95

carteAşa se poate caracteriza succint cartea profesorilor Vasile Gogonea şi Eugenia Ungureanu: “Educaţia celor care cuvântă”. Frumos titlu! Şi sugestiv ! A educa omul din fragedă pruncie până la apusul vieţii, iată care este cea mai grea muncă încredinţată omului!

Răspunzând la una din întrebările elevilor care conduc Revista Şcolii Gimnaziale din Ţicleni, unde şi autorii acestei cărţi, şi cel care aşterne aceste gânduri, au învăţat cândva, în legătură cu motivul care m-a determinat să scriu cele două romane apărute recent, arătam că am dorit să semăn câţiva stropi de bine, într-o lume pe care o doresc mai bună. Când am reuşit să înţeleg multe dintre tainele lumii, am devenit mai gânditor şi, de multe ori, mai trist, pentru că nu pot să mă împac nicidecum cu gândul că răul din lume va dispărea odată cu dispariţia acesteia. Şi din această perspectivă, cartea celor doi autori este un îndreptar valoros pentru cei care doresc să aleagă calea cea înţeleaptă. Când meditam, după ce am citit “Copil cu lacrimă de înger, iartă-mă!”, un lider de sindicat din învăţământ, de la nivel central, tuna şi fulgera la televizor, împotriva Guvernului, ameninţând cu greva generală şi boicotarea anului şcolar. Ca unul care am slujit cu credinţă învăţământul românesc aproape cincizeci de ani, îi dau dreptate domnului lider, până la o anumită limită, că profesorul trebuie să fie motivat şi din punct de vedere material, pentru a se perfecţiona continuu. Dar elevii? Ei, ce vină au, când dascălii lor…? Ei fac grevă? Părinţii lor se revoltă strigând, aşa cum fac unii dintre manifestanţi? Poate că sunt de modă veche, dar cred în decenţa celui care educă elevii, chiar şi în momentele mai dificile! Şi mai cred că, din când în când, trebuie să se roage în taină: “copil cu lacrimă de înger, iartă-mă!”, pentru că mă întreb: n-ar fi semnificativă tăcerea adâncă din timpul mitingurilor şi al marşurilor? N-ar înţepa mai mult mirosul unei atitudini decente?

Citind cartea aceasta, îi admir pe cei care devin adevărate modele de viaţă pentru elevii lor şi doresc ca în fiecare unitate şcolară numărul lor să fie din ce în ce mai mare, pentru a nu se mai tolera necinstea care, din păcate, intră prin uşile şi ferestrele unităţilor şcolare. Oare, cadrele didactice nu au nici o vină că aceia care ne conduc nu sunt modele pentru “supuşii” lor? Putem să aruncăm cu pietre, fără să ne tremure mâna şi să se încreţească fruntea? Multe alte gânduri, nu au dat voie ochilor mei să se închidă citind această carte minunată. De aceea, pot avea numai gânduri de bine pentru autori şi pentru cei care o vor lectura cu atenţie!

Prof. Constantin N. Şofei

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here