Fragmentul din memoriile avocatului şi politicianului Sever Paschievici (1888–1962), pe care îl public mai jos, este centrat pe vizita în România, în anul 1910, a unui numeros grup de studenţi turci, însoţiţi de profesori şi personalităţi oficiale.
Ales în calitate de preşedinte al Comitetului studenţesc, reprezentând toate facultăţile din Universitatea Bucureşti, Sever Paschievici a fost însărcinat cu pregătirea şi organizarea vizitei, incluzând în program binevenite prilejuri care le permitea oaspeţilor să cunoască cât mai multe obiective culturale şi turistice din ţara noastră, să ia parte la manifestări de suflet desfăşurate în cinstea lor, să se familiarizeze cu oamenii, obiceiurile şi tradiţiile locale, să simtă şi să preţuiască ospitalitatea românului, permiţându-le astfel să întărească legăturile dintre cele două popoare balcanice. Vizita în România a unei delegaţii, atât de reprezentative, a tineretului universitar şi a intelectualităţii otomane, venea imediat după succesul revoluţiei „Junilor turci” (1908-1909), care a dus la restaurarea regimului parlamentar şi abdicarea sultanului Abdul Hamid al II-lea. Această mişcare a deschis porţile către liberalizarea regimului şi modernizarea ţării, iar vizita în România a studenţilor turci, care reprezentau o intelectualitate ce privea spre viitor şi dorea constituirea unui stat adaptat noilor vremuri – ce se va înfăptui, de altfel, în curând, sub preşedintele Mustafa Kemal Atatürk -, va constitui unul dintre primele semne ale deschiderii ce marca pe atunci societatea turcă. Naratorul evocă, în aceste prime rânduri care relatează despre vizită, călduroasa primire pe care profesorii şi studenţii români, precum şi înalte oficialităţi, de la notabilităţi locale până la delegaţi ai Palatului, o fac oaspeţilor turci, sosiţi cu vaporul la Constanţa şi apoi transportaţi cu un tren special la Bucureşti, unde au fost găzduiţi la Şcoala Militară de Infanterie din Dealul Spirei. Pe tot timpul vizitei de 5 zile, cât studenţii turci au stat în România, au fost organizate excursii şi banchete în cinstea lor, la care au participat reprezentanţi ai autorităţilor, studenţi şi profesori, în frunte cu decanul de atunci al Facultăţii de Drept, strălucitul profesor universitar, om politic şi avocat Constantin Dissescu. La banchetul din ziua sosirii, desfăşurat la Şosea, în localul, celebru, denumit „La Bufet”, Constantin Dissescu a rostit un toast emoţionant, provocând entuziasmul oaspeţilor, care l-au ovaţionat minute în şir. Fragmentul de mai jos se încheie cu o descriere plină de culoare a „muscalilor din Bucureşti”, 
cu pitoreştile lor echipaje care făceau deliciul societăţii mondene din capitala ţării, plimbările cu ei prin oraş fiind unul din punctele de atracţie ale epocii, gustat şi apreciat din plin de oaspeţii turci, care au închiriat unele echipaje pe toată durata vizitei lor. În vara anului 1910, în timpul vacanţei, mă găseam într-o comună din judeţul Dolj, la moşia unor prieteni. Într-una din zile primesc o telegramă din Bucureşti, unde locuiau împreună cu mine părinţii mei, prin care tatăl meu mă anunţa să vin imediat la Bucureşti, fiind delegat de Rectoratul Universitar să primesc pe studenţii otomani, care-şi anunţaseră vizita în Bucureşti pentru luna iulie. Venit în Bucureşti am aflat că studenţii turci de la Universitatea din Constantinopol, exprimându-şi dorinţa să viziteze România şi pe colegii lor din Bucureşti, printr-o scrisoare adresată Rectoratului Universitar, rugau în acelaşi timp pe rector să delege câţiva studenţi care să-i conducă prin locurile şi instituţiile demne de vizitat. Rectorul Coco Dimitrescu-Iaşi, una din cele mai înalte personalităţi ale învăţământului nostru universitar, a transmis scrisoarea secretarului general al universităţii, iar acesta, după ce s-a consultat cu comitetele studenţeşti ale diferitelor facultăţi din Bucureşti, m-a delegat pe mine să prezidez comitetul studenţesc, care va primi pe studenţii turci şi-i va conduce în locurile interesante de văzut pentru ei, în ţară şi la Bucureşti. Şi, în vederea organizării acestei primiri, secretarul general, Grigore Cernescu, om distins, avocat de seamă şi de înaltă cultură, mi-a înmânat scrisoarea trimisă de turci rectorului. Primind şi citind această scrisoare, am sesizat imediat importanţa evenimentului. Mi-am dat seama că relaţiile noastre istorice cu turcii iau, prin vizita aceasta – prima lor ieşire dintre graniţele patriei după Revoluţie -, un caracter deosebit şi de excepţională valoare pentru popoarele noastre, fapt ce l-am socotit ca o sarcină de mare răspundere pentru studenţimea română şi pentru mine, reprezentantul ei în acel moment. Preocupat de această răspundere, am trecut imediat la o serie de măsuri la înălţimea evenimentului. Am format un comitet studenţesc care reprezenta toate facultăţile, am luat aprobarea scrisă a rectorului universitar în privinţa alcătuirii acestui comitet şi confirmarea marelui ministru al Instrucţiunei Publice de atunci, Spiru Haret. Am cerut sprijinul şi contribuţiunea oficialităţilor, explicându-le cum privesc eu această vizită şi primirea studenţilor otomani în ţara noastră, în raport cu lungul şir al anilor scurşi în relaţiile noastre din trecut. Într-un cuvânt, am transformat această vizită de agrement într-o vizită oficială, luând măsuri în consecinţă. Deocamdată, m-am pus în legătură cu toate oficialităţile pentru a stabili primirea studenţilor otomani şi programul vizitelor în ţară şi capitală. Personal, am refuzat categoric să primesc sume de bani – cum se obişnuia – pentru a acoperi cheltuielile inerente. După ce am alcătuit comitetul de recepţie din studenţi, 
reprezentanţi ai tuturor facultăţilor din Bucureşti, după ce am stabilit data sosirii în ţară şi timpul cât vor rămâne printre noi, după ce am hotărât vizitele lor pe care le vom face pe Valea Prahovei şi în capitală, prin stăruinţe susţinute, am obţinut ca mesele şi banchetele, în capitală şi pe Valea Prahovei, să fie date în cinstea oaspeţilor de primării şi ministere, iar transportarea lor pe calea ferată să fie făcută în trenuri speciale, cu garnituri de mare lux. Odată terminate detaliile primirii, găzduirii, întreţinerii, invitaţiilor etc, am trimis un delegat special al nostru la Constantinopol, pentru ca, prin el, să ni se comunice hotărârile lor şi numărul studenţilor otomani care vor fi oaspeţii noştri. Ni s-a făcut cunoscut că în ziua de 8 august (1910) la orele 11 dimineaţa, 100 de studenţi otomani, toţi „bey” adică nobili, reprezentând toate facultăţile universităţii din Constantinopol, însoţiţi de câţiva profesori şi un ministru, vor sosi cu vaporul în portul Constanţa. Întrucât am decis ca în tot timpul vizitei lor în ţara noastră să fie întovărăşiţi pretutindeni de 100 de studenţi români, am trecut la partea cea mai dificilă a problemei: cum alegem aceşti 100 de studenţi români, din câteva mii, care vor beneficia de această ocazie unică în viaţa lor studenţească, ca să nu ni se poată aduce nici o învinuire de a fi favorizat pe cineva? Profitând de împrejurarea că ne găseam în plină vacanţă, am dat publicităţii un anunţ în care făceam cunoscută tuturor studenţilor din ţară vizita studenţilor otomani în România şi sediul comitetului de recepţie din Bucureşti, invitându-i – sub dovada ulterioară a calităţii lor de „student” – să-şi trimită imediat, personal, telegrafic sau recomandat, adeziunea de participare la primirea şi conducerea studenţilor otomani în Bucureşti şi pe Valea Prahovei, pe timpul cât aceştia se vor afla oficial printre noi. Când numărul adeziunilor vor atinge cifra de 100, calitatea studentului de „invitat oficial” la primirea şi conducerea studenţilor otomani care ne vizitează ţara va fi încheiată, situaţie care va fi anunţată studenţilor români tot prin publicitate. Astfel, nu se mai putea pune în discuţie favoritismul, de vreme ce o comisie din sânul comitetului primea, verifica şi clasifica ordinea în care soseau adeziunile de la toată studenţimea noastră din ţară, operaţiune constatată printr-un proces-verbal semnat de comitetul de recepţiune. În fine, apropiindu-se data sosirii oaspeţilor otomani, ziua de 8 august 1910 (aproape 50 de ani de atunci), după ce am pus şi ultimele măsuri de amănunt la punct, în ziua istorică a sosirii turcilor pe pământul României, prima lor vizită oficială în afara graniţelor Turciei, după revoluţia turcă, am îmbarcat comitetul de primire şi oficialităţile învăţământului nostru superior în trenul special ce ni s-a pus la dispoziţie şi la orele 6 dimineaţa am pornit spre Constanţa. Ziua era frumoasă. Cu mine era şi unchiul tău, Biţi, vărul meu primar şi unchiul mămichii tale Miruţa, atunci trecut în cursul superior al Liceului Carol I din Craiova (clasa a V-a), copilul iubitului meu unchi (onculus, cum îi spuneam eu lui, şi nepos, cum îmi spunea el mie), colonelul Paschievici Corneliu şi acum tatăl lui Vladimir Paschievici, văr al doilea cu mămica ta şi cu tanti Marigela, profesor de fizică superioară, nucleară şi atomică la facultatea de ştiinţă din Montreal(Canada), şi unul din savanţii lumii în specialitatea lui, căsătorit anul trecut la Paris cu o franţuzoaică Susanne, cu care are o fetiţă acum, născut la Montreal, în America. După o întârziere de circa o oră, a sosit în portul Constanţa vaporul în cursă specială, cu cei o sută de studenţi otomani. Întâlnirea a fost entuziastă şi impresionantă. Cheiul, plin de omenire, a izbucnit în urale. Tata mare al tău a rostit cuvântul de bună primire a turcilor pe pământul României şi preşedintele studenţilor otomani Ali Izzet i-a răspuns. Ora fiind târzie pentru dejun, în ovaţiile mulţimii, ne-am îmbarcat în trenul special, admirabil decorat, ataşat la două maşini ultramoderne, îndreptându-ne cu mare viteză spre Bucureşti. În drum spre capitală ne-am oprit o singură dată două minute. La ora 2 şi 45 minute trenul special, înaintând „la pas”, cu o lume imensă pe vagoane, pe scările vagoanelor, pe boturile maşinilor şi pe tampoane, a intrat în Gara de Nord, în uralele nesfârşite ale unui ocean de oameni care popula gara pe cinci linii, o înconjura, lungindu-se în toată piaţa gării până departe pe Calea Griviţei, iar pe peroanele gării, studenţimea universitară, reprezentanţii învăţământului superior, profesorii universitari, notabilităţile diferitelor instituţii, miniştrii, delegaţii palatului, autorităţile etc, în frunte cu marile societăţi corale, conduse de maeştrii şi profesorii conservatorului, intonând imnurile turcesc şi românesc, au făcut tinerilor bey ai Turciei o manifestaţie de simpatie care a produs lacrimi de emoţie şi bucurie şi care a rămas, zeci de ani, întipărită în mintea şi în inimile acelora care au luat parte la această neuitată sărbătoare a popoarelor turc şi român. Mă opresc un moment aici, în amintirile mele, ca să-ţi dovedesc, scumpe Cristian, cât de puternic întipărite au rămas în mintea fiecăruia clipele pe care le-a trăit atunci. (Va urma)
Sorin Popescu
