Următorul fragment din memoriile avocatului şi politicianului liberal Sever Paschievici relatează amintiri din anii facultăţii, pe care a urmat-o la Bucureşti şi unde a avut ca profesori nume mari, cu reputaţie internaţională, ale învăţământului juridic românesc, precum Paul Negulescu (1874-1946), la drept administrativ; Ioan Tanoviceanu (1858-1917), la drept penal şi procedură penală; Istrate Micescu (1881-1951), la drept comercial şi filosofia dreptului; Toma Stelian (1860-1925), la drept civil; Constantin Dissescu (1854-1932), la drept constituţional; Nicolae Basilescu (1860-1938), la economie politică; Constatin (Coty) C. Stoicescu (1881-1942), la drept roman etc.
Marea majoritate a profesorilor Facultăţii de Drept din Bucureşti erau personalităţi ştiinţifice şi politice bine cunoscute, cu studii universitare şi doctorate în străinătate (la Paris, Berlin, Roma etc), care, pe lângă cariera didactică, se afirmaseră cu deosebire în profesia de avocat, iar unii deveniseră oameni politici importanţi, ocupând în repetate rânduri funcţii ministeriale sau în diplomaţie ori fiind aleşi, pentru meritele lor ştiinţifice, ca membri ai Academiei. Memorialistul relatează cum în anul I al facultăţii a fost remarcat de marele profesor Paul Negulescu, cum a fost ales preşedinte al Societăţii studenţilor în drept, care edita şi o revistă de specialitate, Tribunalul juridic, cum a intrat în biroul de avocatură al profesorului Istrate Micescu, decan al Baroului de Ilfov şi ministru de externe al României. În calitate de secretar al lui Istrate Micescu, Sever Paschievici a devenit unul dintre apropiaţii săi, fiind martor cu prilejul declarării la Oficiul de stare civilă a fiicei acestuia Mariana, născută din căsătoria profesorului cu Linette Vălimărescu, fata primului preşedinte al Curţii de Apel din Craiova; la rândul lui, Istrate Micescu va fi naşul fiicei naratorului, Mira, sora doamnei Marigela Paschievici. De amintit că Istrate Micescu, ilustrul profesor şi avocat, orator neîntrecut, fost ministru de externe şi de justiţie în perioada interbelică, unul dintre redactorii Constituţiei României din 1938, a fost arestat în 1947, murind ca un martir în 1951, la închisoarea din Aiud. Iată ce scria despre Istrate Micescu discipolul său, Aurelian Bentoiu, tatăl compozitorului Pascal Bentoiu: Micescu nu are astăzi egal. Arabescurile elocinţei lui sunt în acelaşi timp datorate şi meşteşugarului incomparabil care a şlefuit cuvântul ca nimeni altul, dar mai ales supleţei raţionamentului lui, în stare să urmărească ideea până în cele mai imperceptibile ale ei nuanţe. În toamna anului 1908 m-am înscris la Drept şi Filosofie. Atât Facultatea de drept cât şi Facultatea de litere – secţia filosofie – număra atunci printre profesorii ei, talente şi capacităţi de mare valoare şi reputaţiune: Constantin Dissescu, Toma Stelian, Tanoviceanu, Basilescu, Titu Maiorescu, Coco Dimitrescu-Iaşi, Nicolae Iorga, Mehedinţi, Constantin Rădulescu Motru, Istrate Micescu etc. Prima mea manifestare, ca student, a fost la cursurile de drept ale distinsului profesor Paul Negulescu. Acesta încerca la cursul său să creeze un fel de seminar, îndemnând studenţii să dezvolte la acest curs, într-o scurtă conferinţă, câte un subiect ales din materia predată de el. S-au înscris mai mulţi la aceste conferinţe, dar, până la mine, nici unul dintre ei nu s-a remarcat şi n-a modificat atitudinea de completă indiferenţă cu care profesorul asculta plictisit aceste conferinţe. A venit şi rândul meu. Deprins din liceu cu declamaţiunile şi vorbirea în public, pentru care am fost elogiat chiar în faţa colegilor mei de neuitatul meu profesor de limba română Nache Niculescu, a cărui valoare era recunoscută şi respectată de marele istoric Nicolae Iorga, am atacat cu multă îndrăzneală şi abilitate subiectul ce alesesem, fapt care a schimbat pe loc atitudinea obişnuită de acest profesor la conferinţele precedente, ascultându-mă cu atenţiune şi interes, şi sfârşind prin a mă elogia şi felicita pentru „reuşita şi interesanta” mea conferinţă. Urma imediat cursul de drept roman al profesorului C. Stoicescu, foarte pretenţios, mai târziu, rectorul universităţii. Probabil că prof. Negulescu vorbise în cancelaria profesorilor despre conferinţa mea, deoarece prof. Stoicescu, abia intrat în sala noastră de cursuri, a întrebat: „Cine este studentul Paschievici Sever?”. Şi la prezentarea mea mi-a spus că colegul său le-a vorbit în cancelarie despre conferinţa mea şi m-a rugat să dezvolt şi la cursul său o asemenea conferinţă. Din clipa aceea, colegii mei de an universitar m-au considerat ca pe un element distins, acordându-mi prietenia şi stima lor. O împrejurare neprevăzută a consolidat situaţiunea mea universitară. Facultatea de Drept avusese în trecutul apropiat o societate a studenţilor în drept care, la un moment dat îşi întrerupsese activitatea. În anul al doilea – 1909/1910 – pe la 
mijlocul anului, colegul Condurache, un fruntaş al facultăţii, care mai târziu a intrat în diplomaţie fiind ministru plenipotenţiar în mai multe ţări, m-a rugat să redeschidem împreună societatea studenţilor în Drept, înfiinţând pe lângă această societate şi un „Tribunal juridic” pentru pregătirea şi desăvârşirea noastră în carieră. Evident, am acceptat cu multă plăcere şi entuziasm această fericită propunere, luând împreună cu el măsurile necesare pentru realizarea ei. Am făcut convocările de rigoare şi am chemat studenţimea de la Drept să-şi aleagă prin vot secret conducătorii societăţii, adică conducătorii ei. Am întâmpinat atunci un prim obstacol: studenţii anului al III-lea, geloşi de iniţiativa noastră, nu s-au alăturat nouă. Câţiva dintre ei însă au consimţit să figureze pe lista candidaţilor pentru formarea comitetului de conducere, în fruntea cărora se găsea: la locul nr.1 Condurache şi la locul nr. 2 Paschievici, urmaţi de alte şapte nume, printre care trei din anul al III-lea. În ziua alegerii, care s-a petrecut în cea mai perfectă ordine, deşi spiritele datorită opozanţilor din anul al III-lea erau înfierbântate, am avut o dureroasă surpriză: Condurache, inspiratorul ideii şi principalul iniţiator al acestei importante acţiuni, n-a fost ales în comitetul de conducere al societăţii. Această ingratitudine faţă de principalul autor al înfăptuirii unei acţiuni măreţe m-a determinat pe loc să mă retrag de pe listă, dar intervenţia hotărâtă a eminentului meu coleg m-a oprit: „Să nu compromitem o idee şi o acţiune atât de folositoare studenţimii, pentru ambiţiuni deşarte”, a zis el; „eu te voi secunda pe tine şi din afara comitetului”. Vei înţelege, scumpe Cristian, în ciocnirea cu viaţa, valoarea gestului acestui om de caracter, care, mulţumită însuşirilor lui, a ajuns mai târziu pe treapta cea mai înaltă carierei lui, aceea de Ministru Plenipotenţiar. La formarea organelor comitetului, am fost ales prin aclamaţie, adică fără punere la vot secret, preşedinte al comitetului de conducere, deci preşedinte al Societăţii studenţilor în drept, redeschisă cu toate formele legale şi al Tribunalului juridic, anexa societăţii. Dar funcţionarea societăţii şi tribunalului ei a fost amânată din pricina contestaţiei împotriva redeschiderii societăţii şi alegerii comitetului ei, făcută de studenţii anului al III-lea de la Drept şi înmânată rectoratului universitar, în care obiectau că studenţii anului al II-lea nu puteau lua o hotărâre în cadrul facultăţii peste capul anului superior şi, mai ales, nu puteau alege ca preşedinte al societăţii acestei facultăţi un student dintr-un an inferior. Rector al Universităţii din Bucureşti era în acea vreme o mare autoritate a învăţământului nostru superior, Coco Dimitrescu-Iaşi, profesor de istoria filosofiei vechi, contemporane şi moderne, personalitate universitară de mare valoare şi inegalabil talent, unanim recunoscută şi respectată în lumea ştiinţifică a ţării noastre, ale cărui prelegeri la cursurile lui de filosofie erau ascultate şi savurate ca cea mai fină şi delicioasă hrană intelectuală, atât de studenţime, cât şi de pătura superioară ştiinţifică a Capitalei, începând cu membrii familiei regale. Acest om de seamă, autoritar, sobru, puţin abordabil, integru, a fost impresionat de obiectul contestaţiei anului al III-lea de la Drept şi a ţinut să cunoască personal pe studentul din anul al II-lea care luase o astfel de iniţiativă şi reuşise să polarizeze în jurul lui majoritatea studenţilor acestei facultăţi. Şi, după o scurtă audienţă ce am avut, marele rector a pus pe contestaţia anului al III-lea următoarea rezoluţie: „Confirm redeschiderea Societăţii studenţilor de la Facultatea de drept şi comitetul său de conducere ales. Studenţii anului III pot colabora sau nu, după voie, în această societate”. Cu încheierea acestui incident am obţinut primul meu succes în lumea universitară şi chiar în cariera de mai târziu, succes cu importante consecinţe în pregătirea şi afirmarea mea, ca element distins şi bun organizator şi conducător de mase, cum vei constata din cele ce urmează. Redeschiderea societăţii a fost făcută într-un cadru oficial, cu mare solemnitate. Am ţinut ca începerea activităţii noastre să fie binecuvântată printr-o impresionantă slujbă religioasă. În scopul acesta m-am adresat Mitropolitului Primat al ţării, pe atunci şeful Bisericii creştine ortodoxe a Regatului României, Athanase Mironescu, una din figurile cele mai distinse ale culturii şi învăţământului nostru superior religios, cu rugămintea să trimită, cu ocazia redeschiderii societăţii noastre, pe unul din înalţii săi ierarhi, ca să binecuvânteze lucrările noastre. Solemnitatea aceasta, eveniment neobişnuit în lumea universitară, a luat proporţii de mare sărbătoare şi vicarul sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, înconjurat de un sobor de 12 preoţi, în odăjdii strălucitoare, a oficiat în sala a VI-a a universităţii, în prezenţa decanului facultăţii de drept, Constantin Dissescu, a profesorilor universitari şi a unui important număr de studenţi şi studente, una din cele mai înălţătoare şi mişcătoare slujbe divine, care a impresionat până la lacrimi pe toţi cei prezenţi. Cuvântările rostite şi mai ales aceea a marelui profesor, advocat şi orator Constantin Dissescu, decanul facultăţii, au rămas neşterse în amintirea acelora care au avut fericirea să asiste la un eveniment atât de rar şi de zguduitor al conştiinţelor umane (în arhiva mea există documente în privinţa aceasta). Printre profesorii universitari care au lut parte la deschiderea societăţii studenţilor în drept şi au ascultat cuvântul meu de deschidere a fost în 1920 şi tânărul profesor Istrate Micescu, care, graţie studiilor sale strălucite de drept la Paris, cunoştinţelor sale aprofundate în materie de drept roman şi civil, talentului său oratoric, prelegerilor, conferinţelor şi pledoariilor sale în faţa înaltelor instanţe judecătoreşti, în fine, graţie unei vaste culturi generale, a ajuns mai în urmă, în viaţa noastră socială şi politică, unul din marii jurisconsulţi ai ţării, de mulţi socotit cel mai mare advocat al timpului său, decan al Baroului de Ilfov, primul barou al ţării, şi ministru de externe al României. Cu această ilustră personalitate eu am avut legături strânse, sociale şi profesionale. La dorinţa lui, exprimată insistent, după lungile noastre discuţiuni în domeniul filosofic – făceam atunci concomitent cu dreptul şi filosofia, luându-mi examenele de logică, psihologie experimentală, etică şi estetică, sociologie şi istoria filosofiei, numai cu bile albe, iar Micescu stăruind să i se creeze la facultatea de drept o catedră de filosofia dreptului – am intrat în biroul lui, ca unicul său secretar, am colaborat cu el timp de 2 ani neîntrerupt, am luptat în barou pentru reuşita lui la decanat, am fost în jurul său martor la declaraţia fiicei sale Mariana, născută din căsătoria sa cu Linette Vălimărescu, fata primului preşedinte al Curţii de Apel din Craiova, iar când s-a născut Mira, mămica ta, în anul 1922, acest jurisconsult, maistru de excepţională valoare, a fost naşul mămichii tale, Mariana ţinând-o în braţe, el făclia de botez (există între documentele mele o fotografie în care marele om subliniază legăturile noastre de atunci). Anul 1910 a fost anul celor mai importante evenimente din viaţa universitară a tatălui mămicii tale: alegerea lui ca preşedinte al Societăţii studenţilor în drept, ca secretar al marelui advocat Istrate Micescu, ca preşedinte al Comitetului de recepţie al studenţilor otomani, care, obţinând prin luptă dreptul de a ieşi din graniţele patriei lor şi a vizita ţări străine, au ţinut ca prima lor vizită să o facă studenţilor din România, ţară cu care avuseseră legături istorice în trecut şi în fine, ca delegat al studenţilor de la toate facultăţile Universităţii din Bucureşti, pe lângă celebra primadonă Hariclea Darclée care, româncă de origine, a ţinut ca în anul 1910 să dea în capitala patriei sale Bucureşti o serie de ultime reprezentaţiuni de operă. Cu artişti celebri şi valori muzicale de la opera Scala din Milano, cea mai vestită din lumea întreagă, reprezentanţii de adio, la încheierea faimoasei şi neegalatei sale cariere de mare artistă de operă, divă cântăreaţă, interpretă unică a multora din rolurile de seamă ale marilor compozitori clasici, pentru care marele Giuseppe Verdi însuşi a creat rolul principal din opera Aida, dacă nu mă înşel.
Sorin Popescu
