Un debut matur

977

Profesor de engleză-franceză, actualmente pensionar, maestru în arte marţiale, Nicolae Rădoi (pentru prieteni, Nic!), ne prezintă acum un prim volum de proză scurtă intitulat Scrâncioburi. Un titlul care poate sugera legănarea. Legănările. Legănările de cuvânt. Cum semnatarul acestor rânduri i-a fost coleg autorului, a avut ocazia de a intui că profesorul şi maestrul în arte marţiale are o vădită aplecare pentru literatură. Şi e acesta un aspect al tinereţii şi studenţiei noastre timişorene. Era atunci un film cu celebrul Chuck Norris, intitulat Oraşul fantomă şi o replică din acest film „Timpul! Timpul, gheara care sfâşie totul.” îl melancoliza uneori pe „domn Nic”. Căci aşa ne spuneam noi atunci, cei patru colegi care locuiam în aceeaşi cameră în căminul studenţesc numărul 16.
Ceea ce am remarcat în primul şi primul rând în această carte de proză scurtă a lui Nicolae Rădoi este scriitura sigură. Autorul e stăpân pe mâna sa, fraza curge firesc. Există în „Scrâncioburi” două modalităţi ale realizării prozastice. Unele ţin de naraţiune, situaţie în care autorul relatează ceva, altele ţin de un fel de panseuri, de microeseuri în care nu de puţine ori se face remarcat şi moralistul din autor. Iar în alte situaţii întâlnim şi un anumit umor, apropiat cumva de cel britanic, căci nu degeaba autorul e un profesor de limba şi literatura engleză remarcat la seminarii de cunoscutul universitar şi critic literar Marcel Pop Corniş, profesor la filologia timişoreană, iar ulterior profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea Indiana din Statele Unite ale Americii.
Nu lipsesc din această proză anumite tensiuni existenţiale şi aspecte schimonosite ale realului. Şi, pentru a ilustra prin concreteţea scriiturii autorului, voi relua aici textul prozei scurte care deschide această carte, text intitulat Prietenie: „Tîrziu, noaptea. Mizerabilă, duhnind, lada de gunoi din spatele blocului. Vînzoleală. Mă chiorăsc inutil în negrul nopţii. Nu văd nimic.
Îmi dau seama − flămânzi, câinii de pripas, lihniţi, se bat cu cerşetorii, lihniţi, pe resturile din gunoi. Uneori, foarte rar, câinii câştigă…
E o imagine dezolantă a unei Românii aflată în deriva tranziţiei… O imagine care, nu o singură dată, are darul de a-l pune pe gânduri pe protagonistul discursului. Cazul acestei proze intitulată Empatie: „Privesc afară prin geamul îngheţat. Cu recunoştinţă şi vinovăţie.”
Nu lipsesc din această carte de proză nici fragmentele descriptive sau meditaţiile. Textul intitulat În iarba nemişcată e o ilustrare concretă a acestei observaţii: „Întins pe iarbă, privesc o frunză ofilită. Aproape de ochiul meu pare o ferigă arborescentă, din trecutul «milionar» al planetei. De undeva, nevăzut, iese un ţînţar, atras de căldura trădătoare.”
Atunci când, aşa cum îi stă bine prozatorului, povesteşte ceva, vocea auctorială nu uită să-şi ia distanţa necesară iar printre rânduri citeşti tocmai distanţarea ironică dublată în multe cazuri de o anumită implicaţie moralizatoare. Ca în Petrecerea, bunăoară: „Se adunau cu toţii la aniversări.
Grup de prieteni, cu soţiile. Şi se simţeau bine. Sporovăiau vrute şi nevrute; nimic esenţial.
Cu ei, Ieremia; cel cu «oiştea-n gard». Avea grijă întotdeauna să devină «interesant». Îi ieşea fără efort.”
Sunt multe de spus despre această carte de proză. Mă opresc însă aici pentru a lăsa cititorului bucuria de a descoperi singur alte coordonate. Dar nu înainte de a-i spune profesorului şi maestrului în arte marţiale, colegului Nicolae Rădoi, „domn’ Nic” în facultate, „sensei Nic” în prezent: Bine ai venit, în lumea scriitorilor, stimate coleg!
Lazăr Popescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here