,,Aveam disponibilitate maximă să învăț nu doar materia Istorie, ci și materia Viață.”
Dumitru Cauc: Distinse coleg, de trei decenii sunteți magistru în grădina lui Akademos, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, trecând, după cum era și firesc, și prin stadiul de discipol al marilor magistri, perioada formării fiind într-un sistem social și politc total deosebit de cel actual. Azi, când în societatea românească, dar și-n lume, se vorbește tot mai aplicat despre o penurie a elitelor și a valorilor în toate domeniile, socotesc de un real folos pentru cei care bat la porțile afirmării o incursiune în timp despre cât de importantă este perioada formării unui tânăr, ce îți trebuie ca să-ți construiești sinele, ce rol mai are școala în pregătirea pentru viață și societate a tinerilor. Cât au contat pentru tânărul Vasile Pușcaș anii de școală în primară, gimnaziu și liceu?
Vasile Pușcaș: Școala și Educația sunt factori hotărâtori în evoluția individului și societății. Cred că spunem aceasta foarte frecvent, dar acum nu facem ceea ce trebuie pentru ca cele două să croiască destine care să contribuie la dezvoltarea societății românești. Eu regret de pe acum, iar cetățenii României vor regreta mai târziu. Spun aceasta răscolit fiind și de întrebarea dvs. Căci în ciclurile primar și gimnazial eu am parcurs cu folos nu doar materiile din programa școlară, ci și treptele spre o educație cu și pentru comunitate. În acea vreme mediul rural era asaltat de agresiunea colectivizării, iar oamenii se apărau făcând apel la solidaritatea și ajutorul comunității. Părinții și învățătorii/profesorii credeau că numai dacă aveai carte puteai spera la o situație mai bună. În acei ani am deprins nu doar scrierea corectă a limbii române, dar și să o iubesc și să o respect. La școală ni se spunea că a vorbi și scrie corect românește era esențial în comunicarea cu ceilalți membri ai comunității, dar arăta și nivelul de educație. De atunci mi-au devenit dragi lecturile, îndeosebi în domeniul literaturii și istoriei. Și tot de atunci am rămas fascinat de toate subiectele istorice-locale, naționale, europene, universale-căci am avut profesori de istorie deosebiți, culți și talentați povestitori, care mi-au prezentat oamenii ca demiurgi capabili a schimba continuu viața lor și a lumilor lumii, din antichitate în contemporaneitate. În acei ani nu am simțit presiunea ideologizării, deoarece dascălii noștri proveneau din perioada interbelică și încercau să ne apere de influența doctrinei epocii. Îmi amintesc că și lecțiile ideologizate din manuale erau sărite, adesea cu motivul că nu ajungea timpul să ne ocupăm și de acelea. Tot în acei ani mi s-a sădit cultul datoriei. Acasă, la școală și în comunitate ni se spunea că noi, copiii, aveam datoria de a învăța, a ne face toate temele, a deprinde abilități practice pe care să le exersăm în casele noastre și în producerea bunurilor comunității etc. Poate de aceea, atunci când am citit prima oară eseul lui Vasile Pârvan, Datoria vieții noastre, am fost nu doar fascinat, dar și cu convingerea întărită că omul are datoria să construiască mereu bunuri care să folosească tuturor semenilor. Iar anii de liceu, la Dej, au fost atât de denși în acumularea de cunoaștere încât spun adesea că au sedimentat mai multă știință, cultură și educație decât o fac pentru tineri unele din universitățile actuale de la noi. Am învățat bine și limba latină, dar și literatură și artă universală, ceea ce a contribuit la orientarea mea spre profesia de istoric, pe care mi-am dorit-o încă de atunci. Am avut și șansa să cunosc și un inginer avid de lecturi care mi-a împrumutat cărți dintre cele mai valoroase. De exemplu, mi-a oferit pentru un timp limitat Scrierile politice ale lui Eminescu, într-o ediție interbelică, dar cu precizarea să citesc fără să fiu văzut de cineva. Pe scurt, în anii școlilor primare, gimnaziale și liceale am absorbit cunoaștere precum un burete nesățios, dar mi-am și clarificat opțiunile pentru viitoarea profesie, în conformitate cu atracțiile intelectuale proprii, chiar dacă părinții și-ar fi dorit să urmez altă cale profesională. Sunt recunoscător pentru vecie tuturor dascălilor care, simt și azi, au pus fiecare și împreună cărămizile devenirii mele culturale, științifice, academice.
D.C.: În iulie 1972 ai reușit să intri la Facultatea de Istorie-Filozofie, din cadrul Universității clujene, cu una din primele medii, dacă țin bine minte, prima fiind colega Radu Natalia. Cum ai simțit intrarea în grădina lui Akademos? Cât au contat informațiile primite de la foștii studenți și de la profesori despre cartea care se făcea în valoroasa universitate? Eu, recunosc, ca să reușesc să intru la facultate, pe lângă manualele școlare și alte cărți de istorie, am lecturat trei ani compendiu de istorie scris de Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu, despre care auzisem de la profesoara mea de istorie din clasa a-IX a, voluminoasa carte fiind o adevărată biblie pentru mine în ultimii ani ai liceului.
V.P.: Pentru tinerii generației mele, ca și pentru cei din generații anterioare, a urca scările de la intrarea în Universitatea din Cluj însemna pătrunderea în templul științei și culturii. Istoria Universității clujene, dar mai ales contribuția ei, după Primul Război Mondial, la modernizarea și dezvoltarea societății românești au făcut ca această instituție academică să fie privită cu mult respect de toți transilvănenii, nu doar de intelectuali, fiind și un centru cultural-științific apreciat în toate satele și orașele din această regiune a României. La sfârșitul deceniului al șaptelea, din secolul trecut, încă se mai prelungea tradiția Extensiunii Universitare și profesori de la Universitate conferențiau în diferite localități. Așa l-am audiat, la Dej, elev de liceu fiind, pe istoricul Ștefan Pascu, prelegerea lui tratând despre cultura națională și mișcarea națională a românilor din Transilvania, în sec.al XIX-lea. Atât în timpul studiilor gimnaziale, cât și al celor liceale, am vizitat Clujul și mereu profesorii noștri ne arătau unde au fost studenți și subliniau repetat îndemnul de a învăța bine pentru a putea deveni student la Universitatea din Cluj. Astfel că, atunci când m-am văzut pe lista destul de scurtă a celor admiși am simțit o mare bucurie care a fost temperată de sentimentul datoriei în noua postură-aceea de student la Istorie, la Universitatea clujeană. Așadar, tot profesorii mei din ciclurile pre-universitare au fost cei care m-au orientat către Universitatea din Cluj, aceasta având și o bună faimă pentru domeniul Istorie. În momentul intrării la facultatea deja citisem cărți ale unor profesori clujeni, nu doar compendiul de istorie menționat. Aveam și câteva temeri, deoarece nu știam dacă în facultate va trebui să memorez mult, ceea ce nu-mi plăcea, sau voi putea să citesc noi studii și volume, să compar spații și culturi, să reconstitui fenomene și procese istorice. După cum îți amintești, cursul extraordinar al lui Hadrian Daicoviciu, despre civilizația dacică, din primul an de studenție, mi-a risipit îndoielile și am început imediat să interacționez cu profesorii noștri și cu cercetătorii de la Institutul de Istorie, să dialoghez despre cărți, teatru, operă etc. Mai ales eram fascinat de evocările pe care ei le făceau marilor profesori ai Universității, unii dintre ei adevărate legende ale Clujului universitar și cultural. Eram tot timpul presat de datoria de a mă pregăti profesional și șansa de a trăi pentru un interval de vreme într-un mediu cultural-artistic din care doream să extrag cât mai multă sevă spirituală, așa încât, speram atunci, să-mi ajungă tot restul vieții pe care nu visam să o trăiesc la Cluj, ci în vreun loc transilvan de unde ar fi urmat să am doar reveria fostului student de la Universitatea din Cluj.
D.C.: Din prima lună din viața de student am observat că devenisei un lider de grup, mai întâi printre colegii de cameră, apoi printre colegii de an; empatia cu ceilalți și modul de abordare al profesorilor noștri în rezolvarea unor probleme ale colegilor, eleganța admirației tale față de ceilalți determinându-ne să te apelăm cu prenumele Basil. Era, cred și acum, recunoașterea statutului tău distinct, asumat conștient de noi, comportându-te mereu ca un primus inter pares. Această modestie, și acest mod de înțelegere a semenilor a traversat deceniile și Vasile Pușcaș este și azi expresia acesteia. Mai mult decât mulți dintre colegii de an aveai o relație specială cu cei mai mulți dintre magistrii noștri, noi simțind aura de lumină pe care aceștia o revărsau către tine. Desigur ai avut mari binefăcători, oameni ilustri care au deschis lumina înțelepciunii către tine.Care au fost aceștia?Cum ai răspuns admirației și încrederii acestora?
V.P.: Satul transilvan în care m-am născut și am urmat școala primară și gimnazială era o comunitate în care normele de conduită sănătoasă încă aveau rădăcini puternice.Îndeosebi bunicii și părinții îmi transmiteau continuu acel set normativ de viață-cum să te comporți în diferite împrejurări.Uneori întrebam eu cum ar trebui să fiu îmbăcat, ce formule de salut să utilizez etc. Bunicul dinspre mamă avea o expresie care-mi dădea mereu de furcă. El îmi zicea:,,Băiete,fii cum ești!”. Ceea ce însemna că avea încredere în felul meu de a relaționa în comunitate, dar simțeam că trebuia să îmbunătățesc mereu “felul de a fi”. Da, chiar din primele zile de studenție mi-am luat în serios rolul de student și urmam conștiincios cursurile și seminariile, sufeream dacă o zi nu intram în bibliotecă și știam pe de rost programul lunar al Teatrului și Operei. Iar educația mea în/și pentru comunitate m-a făcut să-mi reconstruiesc și îmbogățesc sensul comunitarismului cu trăirea în colegialitate și celelalte atribute ale vieții studențești de atunci. Firește, profesorii erau pentru mine modele de conduită, nu doar savanți. Îți reamintesc faptul că cei mai mulți dintre dascălii noștri de la Universitate erau pe linia contiunității tradiției universitare interbelice, ei adresându-ni-se cu “Domnule coleg” sau “Domnule student”. Chiar din primul semestru de facultate am participat la mai multe cercuri științifice studențești, împins fiind de dorința și curiozitatea cercetării istoriografice. Astfel că după numai câteva luni am prezentat o primă cercetare, anume despre reforma financiară a lui Nicolae Titulescu, profesorii apreciind-o și eu fiind încurajat pentru munca de istoric. Imi plăcea să dezbat, să problematizez subiectele de la seminar, iar în pauzele de curs mă întrețineam adesea cu profesorii, de cele mai multe ori obținând noi recomandări bibliografice. Astfel de dialoguri aveam și în camerele noastre din căminele complexului ,,Hașdeu” și ,,Avram Iancu”, nu puține fiind situațiile când discuțiile se prelungeau mult în noapte, pe coridor sau în sala de lectură. Binefăcători ai mei au fost toți profesorii, chiar și cei pe care uneori i-am supărat cu curiozitățile mele istorico-istoriografice. Dar înrâurirea cea mai mare a avut-o profesorul Prompiliu Teodor care, după examenul de la istoriografie, mi-a recomandat și m-a convins să mă îndrept spre Istoria Contemporană. Astfel, încă din anul al doilea am optat pentru o temă de istoriografie(perioada interbelică), pe care am cercetat-o și finalizat-o în teza de licență, firește coordonat fiind de același profesor. Tot el a fost cel care, în 1981, eu fiind proaspăt asistent universitar, m-a prezentat profesorului Keith Hitchins, spunându-i acestuia să mă ghideze el în pregătirea domeniului Istorie Contemporană, deoarece deja citisem tot ce merita citit în țară(așa zicea profesorul Teodor). Profesorul Camil Mureșan m-a ghidat în istoriografia universală modernă și contemporană și aveam interesante discuții despre teatru, literatură. Ca decan al facultății m-a apărat în cîteva cazuri când se zicea că am…călcat greșit(amintește-ți că fusesem inițiatorul “grevei” noastre studențești de la munci agricole, în toamna anului 1975, când autoritățile intenționau să-mi administreze o lecție severă). Faptul că în anul IV a venit profesorul Vesa la Istorie Contemporană Universală a fost pentru mine o bucurie, deoarece ne știam de la seminariile din anul precedent și dumnealui avea o altă deschidere față de materia respectivă. Dar, așa cum ziceam, am avut șansa ca în fiecare din cei patru ani de studii să avem profesori foarte buni, iar eu aveam disponibilitate maximă să învăț nu doar materia Istorie, ci și materia Viață.
D.C.: Recunosc că majoritatea profesorilor universitari, cei mai mulți dintre asistenți, lectori și conferențiari au întrunit aprecierea colectivă, unii dintre aceștia câștigând însă un loc aparte în conștiința noastră. Aici mă refer la Kurt Horedt, îndrumătorul din anul I, Hadrian Daioviciu, Camil Mureșan, Pompiliu Teodor, Ștefan Pascu, Nicolae Edroiu, Vasile Vesa, Avram Andea, Ioan Piso, Andrei Marga, Valentin și Tudor Cătineanu etc. Dincolo de modul în care i-am perceput atunci fiecare dintre noi, ca unul care ai ocupat apoi un loc în grădina lui Akademos din Cluj-Napoca, fiind o perioadă coleg cu domniile lor, te rog să te oprești la două sau trei momente apoteotice ale câtorva din aceste mari somități spirituale.
V.P.: Mi-e foarte greu să fac astfel de evaluări. Dar voi încerca ceva, în felul meu. Voi rememora un episod tot cu profesorul Pompiliu Teodor și acesta este despre meseria de istoric. În 1984 s-au împlinit două secole de la răscoala lui Horea. Domnul profesor David Prodan editase cele două volume monumentale intitulate Răscoala lui Horea. Am discutat să organizăm o lansare publică a respectivei lucrări, dar aceasta să fie și un moment de dezbatere a calității istoriografiei de la noi prin comparație cu modul foarte riguros de lucru al academicianului Prodan. Nu știu din ce motive, autoritățile universitare nu au agreat un astfel de eveniment la Universitate. Așa că ne-am hotărât să transferăm organizarea la Casa de Cultură a Studenților, instituție care s-a dovedit a fi deosebit de primitoare. Era printre foarte rarele situații în care Domnul Prodan a acceptat să participe la un astfel de evenimet public. Eu, ca organizator principal, aveam emoții enorme datorită prezenței marelui istoric, dar fiind și stăpânit de teama că nu va fi public. O sală mare a fost arhiplină de profesori, studenți și persoane din oraș, iar profesorul Teodor și academicianul Prodan au fost extraordinari. Au fost aplauze multe, Domnului Prodan i se solicitau necontenit autografe și studenții doreau să-l asculte vorbind continuu atât despre subiectul volumelor, dar mai ales despre profesia dificilă și responsabilă de istoric. A fost o adevărată sărbătoare a istoriografiei românești veritabile, într-un moment în care se adunau nori tot mai grei asupra scrisului istoric de la noi.
Și încă un episod…istoriografic. În decembrie 1984 mi-a fost oprit primul meu volum publicat(era despre Dr.Petru Groza), iar în aprilie 1985 editura m-a anunțat că a fost interzis și topit, avertizându-mă că ar fi posibile anumite consecințe negative. Au fost, dar nu acesta este subiectul. Am apreciat mult îndemnul colegilor de la Catedră și Institut că trebuie să continui a cerceta și scrie istorie contemporană, căci până la urmă voi reuși. În 1987 mi s-a refuzat susținerea tezei de doctorat. Totuși, în acel context am pregătit, cu un grup de colegi, un voum despre efectele Marii Uniri din 1918, Dezvoltare și modernizare în România interbelică,1919-1939.Problema era la ce editură să facem oferta, deoarece se știa că eu aveam eticheta de „imatur ideologic”(conform organelor de partid!) și sigur se fereau de mine. Profesorii Pompiliu Teodor și Vasile Vesa, pe care l-am invitat să fie coeditor al volumului, au venit cu ideea care s-a dovedit a fi salvatoare: să trimitem manuscrisul unei edituri din București, unde cei doi aveau o cunoștință. Profesorul Teodor a fost cel care a dus manuscrisul la București, eu nici măcar neprezentându-mă la respectiva editură. Spre surpriza mea, în toamna anului 1988 am început să primesc volumul pentru corecturi și spre sfârșitul anului a fost tipărit. Nimeni nu mi-a spus că ar fi fost vreo problemă. Abia în primăvara anului 1991, Cristian Popișteanu, editorul revistei „Magazin Istoric”, mi-a mărturisit că la editura bucureșteană menționată au fost multe discuții asupra volumului, se căutau soluții să treacă de cenzura partidului și să se ascundă numele meu care ar fi fost pe o “listă neagră”. Cineva a avut ideea ca, în momentul prezentării manuscrisului la cerberii care făceau verificarea, să fie înlocuită pagina de titlu cu o alta în care titlul era schimbat(“Dezvoltare și modernizare în România socialistă”), să se elimine numele meu și să lipească niște citate din Ceaușescu. Când a apărut volumul, pe coperta 1 era titlul corect, dar fără vreun nume de editori, iar pe pagina de titlu a fost tot titlul inițial și foarte discret era adăugat ,,Coordonatori: Vasile Pușcaș,Vasile Vesa”.
,,Am fost dominat nu doar de setea de cunoaștere a trecerii omului prin veacuri și milenii, ci și de marea deschidere spre viitor care vine din prezentul ce devine istorie imediată”
D.C.: Din anul 1979 a început urcușul către Olimp, în anul 1995 devenind profesor universitar la Catedra de istorie și relații internaționale,din cadrul Universității clujene. Știu că ai avut din studenție o relație aparte cu Vasile Vesa, fiind de asemenea un admirator constant al profesorilor Camil Mureșan și Pompiliu Teodor. Cât au contat domniile lor în alegerea domeniului de profesionalizare( mă refer desigur la istoria contemporană a României și la relațiile internaționale)?Ce alte determinări au fost?
V.P.: Am relatat deja cum profesorul Pompiliu Teodor m-a convins și dirijat spre istoria contemporană. În primul an de studii am fost fermecat de cursul profesorului Hadrian Daicoviciu, dar și de istoria Romei, predată de un alt mare profesor, Nicolae Lascu.Am frecventat depozitele arhelorgice ale Institutului și Muzeului de Istorie, unde l-am cunoscut pe Dr.Nicolae Gudea, un eminent arheolog și istoric. Cu el am fost pe șantierele arheologice de la Buciumi și Bologa. Chiar am optat pentru o pregătirea unei teze de licență din domeniul arheologiei. Paralel am cochetat însă cu istoria sec.al XX-lea care mi s-a părut a fi mai interesantă. Căutările mele au fost clarificate de dialogul relatat cu profesorul Teodor. Și ar mai trebui să adaug cursul special de istorie a Europei Centrale(perioada interbelică) pe care l-a susținut profesorul Imre Istvan, care mi-a deschis calea cercetării interdisciplinare(istorie, sociologie, psihologie, economie politică etc.). Iar profesorul Vesa tocmai preluase disciplina de Istorie Contemporană Universală, având astfel un interlocutor valoros pentru interesul meu de a-mi clarifica metodele și conceptele cercetării istoriei contemporane, teme preluate de la cursurile de istoriografie ale profesorilor Pompiliu Teodor și Camil Mureșan. Toți profesorii mei m-au încurajat către acest domeniu deoarece la Cluj, din motive pe care nu le discut acum, istoria contemporană fuseseră predată de istorici medieviști și moderniști, existând o reținere să se declare „contemporaneiști”. Abia după ce am absolvit facultatea, la Catedră a venit și profesorul Marcel Știrban, cu cercetări despre perioada interbelică. Desigur, e necesar să repet că, datorită recomandării profesorului Teodor, am avut ca tutor academic pe profesorul Keith Hitchins. Acesta mi-a recomandat studiul profesorului Arthur Schlesinger, The Historian as Participant(1972) care a contribuit foarte mult la pregătirea mea ca istoric al istoriei contemporane. Aș putea să mai adaug multe aspecte ale contextului academic și chiar politic în care a decurs pregătirea mea de istoric, dar propun să ne oprim deocamdată.
D.C.: Ocupând un loc în grădina lui Akademos a trebuit să dezlegi izvoarele luminii acumulate, dând drumul izvorului să curgă spre folos public, tot timpul având ca țel slujirea cât mai bine și cât mai onestă a cetății. Ca nou intrat în această elitistă instituție de cultură, desigur ai venit cu niște proiecte de suflet. M-a impresionat faptul că între primele tale studii te-ai aplecat asupra momentelor de ridicare a Universității Babeș-Bolyai, scoțând la lumină idealul universitar clujean, constanța spiritului academic, umanismul ca fluviu nestăvilit al mentorilor ei. Aș aminti aici doar câteva dintre acestea: Însemnătatea şi semnificaţia înfiinţării universităţii Româneşti din Cluj, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Historia, 25,1, Cluj-Napoca, 1980, Universitatea Daciei Superioarea în anii celui de-al doilea război mondial, în „Documente şi literatură”, Cluj-Napoca, Steaua, 1985, Idealul universitar clujean interbelic în „Anuarul Institutului de Istorie”, 8, Cluj-Napoca, 1987-88, Universitatea din Cluj în serviciul naţiunii (1919-1940) Cluj-Sibiu 1940-1944, în „Anuarul Institutului de Istorie”, Cluj-Napoca, 25, 2, 1988. A fost acesta un proiect de suflet? Cum privești acum realizarea lui? Eu cred că a fost de tip olimpian.
V.P.: Am mai spus că Universitatea din Cluj a fost nu doar o instituție academică de mare prestanță pe care românii au reorganizat-o după Primul Război Mondial, ci și un proiect de suflet cu multă încărcătură emoțională. Preocuparea mea științifică s-a concentrat pe subiectul istoriei interbelice a Universității clujene datorită unei întâmplări. Eu aș fi vrut să realizez o cercetare doctorală în istoria relațiilor internaționale, mai precis a Războiului Rece. Nimeni de la Universitatea noastră nu a vrut să accepte, spunându-mi-se că o astfel de temă putea fi înscrisă numai la Academia “Ștefan Gheorghiu”,din București. Ceea ce nu consideram a fi normal. Reușind, totuși, la examenul de admitere la doctorat, academicianul Ștefan Pascu mi-a propus subiectul “Organizarea și activitatea științifică a Universității din Cluj,1919-1940”. M-am sfătuit cu colegii de Catedră și am intrat în acest proiect, gândindu-mă că tema îmi oferea posibilități de comparatism și circumscriere în contextul european și internațional. Astfel am început o cercetare care m-a captivat și mi-a dat satisfacția de a cunoaște și mai bine mediul academic în care lucram și eu. Am întâmpinat și greutăți incredibile, dar până la urmă am finalizat teza și eram gata să o susțin, în 1987. Numai că între timp intervenise eticheta de care v-am spus, am fost foarte decepționat și am revenit asupra subiectului după 1989, susținându-mi teza de doctorat doar în 1991. Iar de atunci am mai lucrat subiectul, dovadă fiind cele trei ediții ale volumului Universitate-Societate-Modernizare, cea mai recentă în 2019. Încă un argument că subiectul este deosebit de complex,dar și de suflet.
D.C.: Vii din Sălaj, dintr-un sat care a cunoscut toate vârtejurile vremurilor. Te-ai născut într-un timp în care poveștile părinților și bunicilor despre anii 1940-1944 erau încă cumplit de dureroase, mă refer la perioada în care, în Ardealul de nord-vest, românii au suferit teroarea hortysto-fascistă.Ce ai simțit când ai scris primele studii despre aceste evenimente?
V.P.: Sălăjenii, ca și românii din alte zone ale Transilvaniei, au trăit vremuri foarte zbuciumate. Printre primele studii publicate de mine se află și câteva despre evenimente petrecute în Sălaj, în 1848 și 1918. Firește, părinții și bunicii mei avuseseră experiențe foarte triste nu doar în perioada 1940-1944, dar și după aceea. Ajunseseră să-mi spună că-mi doresc ca măcar eu și generația mea să nu mai trecem prin drame și chiar tragedii istorice. Așa că am fost și încă mai sunt nu numai curios, dar interesat istoriografic și general-uman să cunosc acele vremuri, inclusiv pentru a spune generațiilor actuale și celor viitoare să nu mai repete erorile și trăirile cumplite ale înaintașilor noștri. Cred că o bună cunoaștere a istoriei, însoțită de claritatea gândirii și raționalitate, de o voință a construirii unei societăți drepte, tolerante, echitabile, a respectării OMULUI pot ajuta la evitarea unor experiențe cumplite prin care au trecut înaintașii noștri. Din primele momente când am optat pentru a urma facultatea de istorie, am fost dominat nu doar de setea de cunoaștere a trecerii omului prin veacuri și milenii, ci și de marea deschidere spre viitor care vine din prezentul ce devine istorie imediată. Nu în ultimul rând, perioada pe care ai amintit-o este una încărcată de tragism fără seamăn pentru întreaga planetă și chiar reconstituind evenimente de istorie locală suntem obligați să contextualizăm la nivel national, european și internațional. Inclusiv ceea ce se întâmplă acum în vecinătatea României dovedește că întâmplări locale și regionale au și o puternică rezonanță continentală și globală!
D.C.: Lecturând o parte dintre lucrările tale, am observant că te-ai plasat pe un culoar deschis de antecesorii cercetători ardeleni(Silviu Drgomir, Gh.I.Bodea, David Prodan etc), urmărind lupta națională continuă de la 1784 până la anul de grație 1918, dar și după, culminând cu lucrarea despre tratatul de la Trianon, lansată cu un an în urmă, la care am fost privilegiat să particip. A fost și acesta un proiect din tinerețe , desăvârșit la maturitate? Poți detalia?
,,Onestitatea trebuie să fie principala calitate profesională și morală a istoricului”
V.P.: Totuși provin de la o Universitate în care au strălucit istorici precum Lapedatu, Lupaș, Dragomir, Prodan, ilustrând cu demnitate și vigoare programul istoriografic adoptat de Institutul de Istorie Națională de la Universitatea Daciei Superioare(1920), acela al reconstituirii istoriei naționale a românilor care, până atunci, a fost foarte văduvită de…istorie. Poate-ți amintești un episod de la un seminar de istorie modernă a României, în primăvara anului 1975, când doamna profesoară seminaristă a făcut scandal deoarece eu i-am vorbit de o scriere a lui Silviu Dragomir, despre revoluția din 1848, reproșându-mi de ce vorbesc de o mișcare națională românească! Ceea ce arată că despre națiune, sentiment national, mișcare națională se vorbea cu multă grijă chiar și în perioada studenției noastre. După cum trebuie să remarcăm faptul că și astăzi există sensibilități uneori distanțate atunci când se aduc în discuție termenii de națiune, cultură națională, stat național etc. Personal, consider că națiunea-o rezultantă specifică a istoriei moderne europene-încă își are rostul ei puternic înrădăcinat în conștiința civică și politică a cetățenilor Uniunii Europene, că statul-națiune nu este o barieră în calea integrării europene, ci, dimpotrivă, poate fi cadrul cel mai potrivit și eficient de aplicare a politicilor locale și europene care urmăresc procese majore de dezvoltare a societății contemporane. Volumul despre Tratatul de la Trianon nu a fost altceva decât o întărire a crezului meu că națiunea modernă și statul național au determinat evoluția sistemului europen și a celui internațional în sec. al XX-lea, că dacă ar fi fost respectate normele și tratatele internaționale nu s-ar fi ajuns la Al Doilea Război Mondial. O lecție a istoriei care este valabilă și astăzi,după cum se derulează conflictul ruso-ucrainean. Ceea ce am mai vrut să arăt este că națiunea și statul național din contemporaneitate au alte însușiri, caracteristici și atribute față de secolul al XIX-lea și sec.al XX-lea, rolul mediului și normelor internaționale trebuind să fie permanent integrate în conduita națională și statală. În fapt, am propus ca meditând istoriografic asupra Tratatului de la Trianon să nu ne lăsăm pradă stereotipiilor politicianiste ale unei anumite epoci, ci să demonstrăm abilități de inovare constructive pentru prezent și viitor. Așadar, este un subiect care vine dintr-un anumit trecut, dar subliniază importanța studiului serios al relațiilor internaționale contemporane.
D.C.: Cât de actuală este dezbaterea în cotidian a problemelor legate de istoria și existența noastră , mai ales acum când demolatori ai spiritului umanist din cultura românâ întreprind atac după atac asupra predării istoriei românilor în școli și a elementele noastre de identitate? Ce ar trebui întreprins?
V.P.: Mă provoci la o discuție care ar trebui tratată în câteva volume.De aceea voi aminti doar că omul a devenit ființă umană doar atunci când a dezvoltat capacitatea de a conștientiza cine este și aceasta a dus și la nevoia de scriere a istoriei. Sigur, azi vorbim de Inteligența Artificială și tehnologii super-sofisticate care se zice că vor înlocui omul în multe domenii de activitate economico-socială. Dar Inteligența Artificială nu cred că va putea înlocui setul extraordinar de trăiri pe care omul le-a acumulat într-o existență a ceea ce numim umanitatea. Și oricât volum de stocare și prelucrare a datelor ar exista, sensul evoluției nu va putea fi definit decât printr-o bază referențială dată de ISTORIE. Așadar, acei menționați rătăciți în spațiu și timp, care demolează tot ce a fost, nu știu unde vor să ajungă, ci se mulțumesc doar să mestece vremea lor, sunt doar accidente ale…istoriei. Iar istoricii știu că în decursul evoluției societății există și astfel de situații și ar trebui să fie mai prezenți în dezbaterea publică pentru a arăta marile greșeli din istorie care uneori au generat chiar catastrofe umanitare. Rătăciții respectivi nu vor înțelege, dar important este ca publicul larg să priceapă care-i poate fi matricea de dezvoltare realistă, cine pot fi lideri dedicați sincer binelui social și pe baza căror valori să-și construiască destinul individual și comunitar. Așadar, istoricii nu ar trebui să scrie și să vorbească doar istoricilor, ci să-și demonstreze competențele de comunicare publică, să arate când, unde, cum au greșit liderii politici,s ociali, economici etc., fiind voci de conștientizare a prezentului și viitorului. Așa cum au fost mereu marii noștri istorici!
D.C.: Cu două decenii în urmă scriai lucrarea ,,Pulsul istoriei în Europa Centrală” în care considerai studierea onestă și aplicată a istoriei ca fiind esențială pentru definirea identității națiunilor. Cum o vezi azi când crizele internaționale se derulează rapid. Este frontul nostru istoric pregătit să facă față încercărilor?
V.P.: După cum știi, am reluat această temă și în volumul foarte recent Istoria din cotidian(2021). Dovadă că mă preocupă continuu. Cred că istoricii de azi merită să ia în considerare și faptul că, datorită interdependențelor complexe prezente în toate procesele sociale, nu doar statele influențează sistemul internațional, ci și acesta poate determina comportamentul entităților statale. După cum este de reținut că actori ai sistemului internațional contemporan nu sunt numai statele, ci și marile corporații multinaționale, alte tipuri de organizații non-guvernamentale și chair indivizi cu idiosincraziile lor. De aceea, istoria contemporană este mai complexă și ne cere nu doar interdisciplinaritate, dar și transdisciplinaritate. Dar sub nicio formă nu trebuie renunțat la obiectul și metodele propria istoriei, pentru că altfel se poate ușor aluneca spre politizare sau manipulare, ceea ce nu e de dorit, după cum ne-au înfățișat recent și unele încercări de istoricizare sau abuz de istorie pe care le-au practicat anumiți lideri politici și statali. Firește, în ceea ce privește activitate istoriografică de reconstituire a istoriei, pentru cunoașterea și înțelegerea fenomenelor socio-umane, va continua dezbaterea despre subiectivitate și obiectivitate. Pe mine, însă, m-au convins profesorii David Prodan și Keith Hitchins că onestitatea trebuie să fie principala calitate profesională și morală a istoricului. M-am străduit în această direcție și o voi face și de acum înainte, câte zile voi mai avea. Căci așa cum individul este într-o permanentă explorare și construcție a propriei personalități, căutându-și un loc sub soare,dar și în arborele său genealogic, și comunitatea națională își redefinește mereu identitatea, pornind de la caracteristicile istorice, calitățile prezente și mai ales căutând căi de împlinire a propriilor aspirații. Când va renunța la caracteristicile sale și la proiectele comunitare înseamnă că va accepta diluarea într-o altfel de entitate identitară! Aceste prefaceri sociale și istorice au fost și sunt frecvent însoțite de crize mai modeste sau mai grave, dar liderii și organizațiile în care se constituie oamenii pot învăța multe lucruri din istorie pentru a rezolva o parte dintre acestea sau cel puțin pentru a opri evoluția lor către conflicte și catastrofe umanitare. În ceea ce privește România actuală și istoricii ei, eu cred că sunt mulți colegi capabili să reconstituie onest istoria, fără a simula procurorii,există și buni comunicatori publici și dascăli, dar mă îndoiesc de disponibilitatea generației prezente de lideri de a asculta sfaturile bune, după cum mă tem că nici organizațiile profesionale ale istoricilor nu găsesc calea adecvată de interacțiune cu decidenții societății și cu însăși societatea românească. Ceea ce,în fapt, reflectă criza multidimensională profundă în care actualmente se complace națiunea română și statul român!Dar așa cum, din vremuri străvechi, bătrânii înțelepți și buni își asumau responsabilitate pentru copiii și nepoții lor, istoricii de azi ar trebui să contribuie la clădirea lucidității și promovarea ,,valorilor veșnice”(D.D.Roșca) în timpul pe care-l trăiesc și în viitorul care este perceput prea insistent prin prisma imprevizibilității.
Interviu realizat de profesorul Dumitru Cauc
