Din tableta aceasta omagială, scrisă desigur cu talent și o trăire aparte, rezultă ajutorul primit de la Suveran („Un plic, pe care mi l-am întins într-o tăcere de mare răsărit de lună.”), când poetul, înglodat în datorii de pe urma ridicării şi amenajărilor de la Mărţişor, pe deasupra împovărat de tribulaţii familiale, nu mai spera să iasă la liman.
Graţie amicului său N. M. Condiescu, apropiatul Regelui, Arghezi va putea să iasă din situația critică în care se afla, fapt ce nu va fi uitat niciodată, mai ales acum, în 1938, când, înconjurându-se de merite culturale, „noul Brâncoveanu al culturii române” culegea toate laudele, simpatiile şi recunoştinţa celor ajutaţi. Dictatura regală, instaurată pe 10 februarie 1938, avea nevoie şi de această recunoaştere, a oamenilor de cultură şi artă. Căci, dacă în plan politic deceniul domniei lui Carol Caraiman a fost şi este mereu discutabil, în plan cultural, anumite iniţiative şi merite nu-i pot fi negate.
Peste doi ani de la evocarea de mai sus, cu prilejul împlinirii a zece ani de domnie, presa promonarhică consemna „aceeaşi neostenită şi ocrotitoare veghe de Părinte, pentru nevoile Ţării şi pentru vlăstarul Dinastiei”.
Tudor Arghezi publică tableta Regele Renaşterii, încercând un bilanţ general de nemărginită admiraţie:
„Regele Renaşterii
Regele României nu se aseamănă cu orice Rege. El este Regele Renaşterii artistice româneşti. În lirica melodiei a creat «Filarmonica» încă de pe când era Prinţ.
În literatură, mijloacele temeinice pe care Majestatea Sa le-a organizat, acolo unde nu era nimic altceva decât zăticnire, sterilitate şi înfumurare, au slujit nu numai unei Renaşteri, ci unei vijelioase izbucniri de puteri intelectuale liberate. Suveranul a avut intuiţia justă a geniului românesc şi chemându-l în lumină, i-a pus la îndemână uneltele trebuincioase. Oricine compară timpul de până la Regele Carol II, de până acum numai zece ani, cu ceeace este astăzi, vede numaidecât belşugul imens de scrieri realizate în această epocă scurtă. Mai mult, editurile Fundaţiilor Majestăţii Sale au tipărit mii şi mii de scrieri literare, filosofice, artistice, ştiinţifice, reviste şi ziare, în zeci de milioane de exemplare – şi ritmul accelerat şi de necrezut continuă amplificat întru nemurirea adevărată a Celui ce a stârnit această activitate.
Tudor Arghezi”.
Acest elogiu la un deceniu de domnie, făcut în vara lui 1940, cu puţin timp înainte de pierderea marilor teritorii ce au culminat cu abdicarea de la 6 septembrie 1940, reafirma, de fapt, mitul renaşterii naţionale cu care s-a încoronat Suveranul, de-a lungul unei domnii autoritare, catalogată de istorie drept dictatură regală.
Documentar de Zenovie Cârlugea
