Tudor Arghezi şi lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu (IV)

209

Poetul – martor în procesul mareșalului Antonescu
Într-o tabletă din 1956 intitulată „La Fontaine”, poetul ne face cunoscut că au existat şi unele răstălmăciri în chestiunea arestării sale, manipulări execrabile care să justifice arestarea, evocate cu o ironie demistificată şi în derâdere:
„Odată, în 1943, nedisciplinatul devenind neastâmpărat a scris pe neaşteptate fabula Baroane, care l-a expediat la Tg. Jiu (o sută optzeci şi trei km. de Văcăreşti). După cât aflasem, la Siguranţă, Anglia îmi plătise articolul cu suma cochetă de cinci milioane de lei, cifra oficială a Ministerului de Interne, de pe atunci, pe când eu nu primisem, în mână decât patru milioane! Nici până în ziua de azi nu ştiu cine mi-a mâncat un milion! Lipsa era serioasă, căci, ca să cumpăr două moşii şi un castel cu lac în parc, după cum proiectaserăm în noaptea arestării, nu i s-a ajuns nevesti-mi opt sute şaptezeci şi patru de mii de lei!… Orişicum, trei grame de cerneală, dintr-o sticlă de zece bani, erau plătite satisfăcător…”

Cu privire la insinuarea decrepită cum că Arghezi şi-ar fi aranjat, în mod politic, detenţia de la Tg.-Jiu, iată ce mărturiseşte poetul Ion Bănuţă, care trecuse el însuşi prin purgatoriul temniţelor antonescian:
„Detractorii arghezieni şi-au permis, cândva, în târâş de şopârle, să spună că «Baroane» ar fi fost o poveste aranjată, o poveste care ar fi costat şi nişte bani, bani strecuraţi, bineînţeles, în punga autorului. Ce aberaţie! Ce infamie! Ce lipsă de patriotism, de umanitate! Şi, culmea, asta post festum. Eu ştiu bine, foarte bine chiar, ce-a însemnat, atunci, tableta lui Arghezi «Baroane». Zăceam într-o temniţă din Arad zburând pe firul idealurilor mele comuniste. Cunoşteam din plin, – pe propria-mi manta – «indulgenţa» gestapoului, «indulgenţă» între represiune şi exterminare a luptătorilor ce se ridicau, cu preţul vieţii lor, împotriva demenţei. Omul căzut în ghearele de fum al fascismului devenea… nimeni. Plutoanele de execuţie, camerele de gazare, spânzurătorile erau jucării hitleriste diseminate cam prin toată Europa, nişte daruri apocaliptice pentru Om. Pentru Om. Pentru Libertatea lui.”
În mai 1946, Tudor Arghezi este citat în calitate de „martor al acuzării în procesul criminalilor de război” – „Procesul Antonescu”. În boxă era Mareşalul Antonescu, împotriva căruia fusese chemat să depună mărturie poetul, despre „cum am fost maltratat în Lagărul de la Târgu-Jiu… Am răspuns că am fost bine primit de şeful Lagărului, colonelul Leoveanu, care avea tableta Baroane pe biroul lui”. Anchetatorii doriseră cu orice preţ să-l determine pe Arghezi să-l acuze pe Antonescu şi, implicit, pe Leoveanu. Poetul va mărturisi că, faţă de lagărele din Polonia, Ungaria, Germania şi Cehoslovacia, el s-a bucurat de condiţii „blajine”. A refuzat, aşadar, să-l acuze pe Mareşalul care dispusese ca Arghezi să fie arestat („A greşit aici, va ispăşi aici…”), la presiunile şi răstelile lui Killinger, – gaulleiterul Germaniei hitleriste în România, la Bucureşti -, care-l vroia deportat într-unul din lagărele germane:
„În fond, el ne-a scăpat de la moarte; pe mine şi pe alţii (…). Ştiam de la colonelul Leoveanu, care era în legătură firească şi directă cu Preşedinţia, că exista chiar un plan de evacuare secret, în cazul în care nemţii ar fi atacat lagărul… Nu cred că iniţiativa era străină Mareşalului, mai ales că ordinul de a fi arestat venea direct de la el, ferindu-mă de o altă arestare, pe care ar fi dorit-o Killinger.”
În ciuda acestei „înţelegeri” a situaţiei, Arghezi va scrie, după război, câteva tablete incriminatorii la adresa Mareşalului. Iată, de pildă, în „Ţiganii”, acuzaţii teribile:
„Între straniile fantezii ale mareşalului conducător şi deportarea unei fracţiuni de populaţie, numită pe limba politică romi, şi mai pe româneşte ţigani […]. Aşa că înţelepciunea conducătorului e înţelepciunea unei demenţe, care în loc să fie izolată într-un spital a fost autorizat să guverneze. Se putea închipui brav: a fost un fricos. Se temea că o să fie otrăvit, că-l otrăveşte doamna Antonescu, sau doamna Goga, sau medicul, sau Ică Antonescu, sau Horia Sima, sau Killinger. Criteriul lui politic: spaima universală.
Pe motive inegale şi variate, el a ucis românii pentru că erau români, evreii pentru că erau evrei şi a împilat pe ţigani în calitate de ţigani. Dacă era tânăr şi mai putea să stăpânească, douăzeci de ani, cum a stăpânit patru, rămânea ţara goală şi pe un tron în mijlocul pustietăţii, el singur, învârtindu-şi degetele pe stomac, cu o clică. Apoi ucidea şi clica şi rămânea cu căţelul purtat subsuoară. Şi ucidea şi căţelul.”
Un comentariu mai detaliat al stării de sărăcie generală, dar mai ales al situaţiei de corupţie şi jaf în care se afla ţara – în tableta „Moralul pe ducă”, cu menţiunea în subtitlu: „Unul din articolele cenzurate în anul 1943 de Dictatură”:
„E înăbuşit şi oftatul. Nu ţi-e permis să-ţi ridici ochii deasupra strictelor tale nevoi de animal, închis într-un pătrat de loc, tras cu tibişir. Concepţia legală e omul-porc şi omul-gâscan. Anume funcţiuni în statul cariat continuu de mulţimea larvelor ce-l descompun, sunt mai presus de opinie, considerate tabù: A nu se atinge! Ţi-e poate iertat să te îndoieşti de Dumnezeu, nu de primar, de preot, de veterinar, de U.C.B., de C.A.M., de P.T.T., de S.T.B., de Societatea de radio sau de Uzinele de Electricitate, emiţătoare de legi, ca nişte parlamente, fiecare firmă de interes comun având dreptul să impuie sarcini şi sancţiuni […]
Propaganda tuturor mijloacelor de corupţie şi agonisire violentă se face de la sine, prin setea de bani, prin funcţionari prost plătiţi, prin servitori. Munca personală se scârbeşte, disproporţia dintre merit şi salariu cel puţin întristează, putinţa de acumulare a canaliei şi a lichelii e imensă. Răspândindu-se opinia că mia de lei nu mai are valoare, muncitorii mici, cu moralul nu îndeajuns de înăcrit ca să fure şi să asasineze, triplează şi decuplează pretenţia de salariu şi rămân flămânzi.
Presa e oglinda întreagă a universalei descompuneri.
E nevoie de un nou resort moral, de o morală proaspătă. Se pare că ea nu mai poate să fie administrată de clasificările actuale, reprezentate de oameni care nu mai cred nici în menirea lor, cea mai facilă credinţă de obţinut. Nici ţărănimea nu mai poate da nimic, decât a dat elita de azi, de origine ţărănească. Burghezii, proprietarii au rămas şi ei la instanţa din procesul naţional, că vinovată e ţărănimea, nu categoria lor. Se pare că urmarea inevitabilă trebuie să fie o catastrofă.”
Într-o altă tabletă publicată în 1946, „Amintiri din timpul dictaturii”, Arghezi evocă într-o schiţă plină de sarcasm, cum s-a pomenit asaltat de la masa de scris de doi indivizi care-i declară tranşant: „Am venit să dereticăm şi să punem ordine în creierul dumitale”. I se confiscă , desigur, „călimara, condeiele şi creioanele” şi este dus „de mână – hopa! Hopa! – la Kindergarten, unde urma să fiu reeducat”:
„Am aflat pe drum să sunt analfabet. Că nu mă pricep să scriu nici cât căţelul meu care mai ridică uneori piciorul. Că istoria şi critica literară s-au înşelat oribil în cazul meu. (…) Mi-au ţinut un discurs. Mă învăţau să mă dezvăţ.”
Să amintim şi de acuzele aduse „manipulatorilor alimentelor”, negoţului „sălbatic”, „banditismul din comerţ”, „mitocănia şi brutalitatea dictatorilor”: „Lipsită de garanţii elementare, cu funcţionari absenţi şi cu o poliţie abstractă, populaţia îndură batjocura şi jaful, ca o calamitate impusă de război.”
Evenimentul cu întoarcerea armelor de la 23 August, căruia Arghezi îi dedică, în 1961, o elogioasă tabletă, e considerat începutul „unui veac nou şi unui nou calendar, care scoţându-şi inscripţiile şi însemnările ascunse în catastife, icoane şi ceasloave, cu cerneala sângelui, ruginită putred, au fost şi rămân săpate, la lumina de aur a mileniului început la Bucureşti, pe faţa de piatră a unui arc de triumf, care încinge România şi reîntemeierea ei virginală, ca un curcubeu de agate.”

Prietenul care îl scoate pe poet din Lagăr: Const. Neicu-Calotescu
Tot de şederea poetului în Lagărul de la Târgu-Jiu se leagă şi articolul publicat de acesta cu prilejul sfinţirii bisericuţei de lemn de aici, „destinată reculegerii creştineşti a celor ce ar fi avut nevoie de un sprijin spiritual: duminicile bisericuţa era înconjurată de sumedenie de internaţi de toate categoriile…” Construirea acesteia, ca şi a Troiţei de lemn din centrul Lagărului, s-a făcut în doar în câteva luni, din iniţiativa Colonelului Leoveanu, iar „actul de ctitorie a sfântului locaş” a fost alcătuit de Arghezi, la propunerea făcută colonelului de Jean Bărbulescu:
„Actul de ctitorie să fie făcut de Arghezi, că el cunoaşte tipicul bisericesc, trăind în mănăstire în tinereţe. Că e unul din scriitorii de frunte ai ţării… Că este în Lagăr… Şi că va fi o mare onoare pentru toţi să-l ştim pe Arghezi reîntors spiritual în glia gorjenească!”
Atât colonelul Leoveanu cât şi ierarhia bisericească au fost de acord cu această propunere, iar sfinţirea s-a făcut în prezenţa mitropolitului Nifon al Olteniei ajutat de un sobor de preoţi.
„Am retrăit – i-a mărturisit poetul, ulterior, fiului său – o parte din viaţa de mănăstire de la Cernica. Atunci eram închis între zidurile mănăstirii, pentru că fugisem de oraş şi încercam să scriu în linişţte, acum eram închis pentru că scrisesem, neliniştit de tot ce se petrecea în ţară.”
La câţiva ani după război, din fostul Lagăr nu mai rămăsese decât „un câmp gol cu iarbă sălbatică”, temeliile barăcilor şi ale bisericuţei vălurind prin tăpşanul sfârtecat de obuze…
Evenimentul sfinţirii lăcaşului sfânt din lagăr, petrecut la 5 decembrie 1943, va fi evocat de Arghezi, în stilu-i caracteristic, în articolul „Impresii de la sfinţirea unei biserici”, semnat Alfa , iar reportajul cu pricina, oglindind complet evenimentul şi punând în lumină chipul participanţilor, va fi semnat de Jean Bărbulescu, în numărul următor al ziarului, număr pe care poetul, deja eliberat şi plecat la Bucureşti, i-l solicită directorului, într-o scrisoare din 29 decembrie 1943.
La 7 decembrie 1943, Arghezi trimite din „Lagărul Tg. Jiu” o scrisoare lui Al. C. Calotescu-Neicu, la conacul din Broşteni – Gorj, prin bunăvoinţa comandantului Leoveanu, în trecere spre Craiova, care s-a oferit „prin extrema amabilitate” să facă acest serviciu scriitorului:
„Iubite Domnule Calotescu”,
Vă scriu aproape telegrafic câteva rânduri prin extrema amabilitate a D-lui Comandant, care vine la Dv.
Scrisoarea Dv. m-a emoţionat. Cum v-aţi fi putut îndoi o singură clipă că, împotriva obiceiului meu curent, n-aş încondica cu dragă inimă prima pagină a viitorului Dv. Volum? O mie de motive imponderabile, pe lângă talentul nou al autorului, plutesc în jurul călimărilor mele când mă gândesc cu condeiul la Dv.
Să-mi spuneţi numai data la care ar trebui scrisoarea din capul volumului să fie gata, ca să desfac din nou pachetul Dv., preparat în legătură cu făgăduiala că aş părăsi lagărul Tg. Jiu.
Bizuiţi-vă pe toată camaraderia mea literară şi pe cealălaltă.
“Cu dragoste
T. Arghezi
7. Dec. 1943
Lagărul Tg. Jiu”
Este vorba de solicitarea făcută poetului de Const. Neicu-Calotescu, fiul marelui proprietar şi literat Al. Calotescu-Neicu, de a-i scrie o prefaţă la volumul de schiţe şi nuvele „DEBUT”, apărut la Editura „Ramuri” – Craiova, în primăvara lui 1944, însoţit de „o scrisoare a domnului T. Arghezi”.
Eliberat la 20 decembrie 1943, Arghezi va trece, în drum spre Craiova, pe la bunul său prieten, care-i împrumută, pentru transportul lucrurilor, un geamantan. În scrisoarea datată „12 ianuarie 1944”, expediată de la Mărţişor, după scuza de a fi întârziat cu prefaţa solicitată, aflăm date inedite privitoare la „datoriile” contractate în lagăr şi, totodată, doriri de bine şi gânduri frumoase pentru gorjenii de suflet, care se străduiseră să-i facă perioada de detenţie mai uşoară:
Iubite Domnule Calotescu,
N-am fost în stare să trimit prefaţa de mai sus la volumul D-tale. N-am trimis nici la Broşteni nici la Turceni nici cuvenitele urări de sărbători, de teama să nu se poticnească-n drum. Mi-am dat seama de visu dacă o scrisoare a D-tale expediată mie la Târgul Jiu, la 55 km. Distanţă a pus, ca să-mi ajungă o săptămână, aproape tot atâta timp cât Steaua lui Eminescu.
Ţi-aş trimite o telegramă ca să-ţi anunţe pornirea textului de mai sus: mă tem să nu ajungă nici ea înaintea prezentului plic. Te rog însă ca la primire să mă înştiinţezi D-ta., pe ce cale crezi mai comodă. Telefonul meu e 3.33.54.
Ieri am trimis D-lui Colonel Leoveanu acasă o telegramă, înştiinţându-l că odată cu telegrama am depus la Poştă un mandat poştal de 12.000 lei pe adresa Lagărului, în contul unor mărfuri cumpărate de acolo. Primul mandat expediat de nevastă-mea înainte de plecare nu mi-a sosit cât am stat la fosta adresă nici mie şi nici administraţiei în primele 15 zile – şi mi s-a întors acasă. Este greu de priceput dacă serviciul nostru poştal, altădată al doilea după Elveţia, mergea aşa de încet. Poate că lipsa de personal.
Prefaţa am scris-o cu maşina, ca să nu mai fie nevoie de trimis corectura la Bucureşti şi de retrimis înapoi.
Geamantanul luat de la conac nu ştiu cum vi l-aş întoarce. M-aş fi bizuit să facem o călătorie spre Dv. toată familia şi văd că pentru multă vreme speranţa rămâne ca un proiect frumos şi imposibil. Dacă ar veni prin Bucureşti cineva din partea locului, ca de pildă Dl Jean Bărbulescu, Directorul „Gorjanului”, poate că s-ar însărcina să vi-l aducă.
Sărutări de mâini doamnei Calotescu mama, respectuoase omagii Domnului Tată şi puternice strângeri de mâini Domnului fiu, cu dragoste. T. Arghezi / 12 ianuarie 1944»
Documentar de Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here