Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (VII)

184

IV.b.Încă de când era ocupat cu organizarea tipografiei pentru Fundaţia Culturală „Princepele Carol” (1922), Arghezi stabileşte strânse relaţii de prietenie şi colaborare cu scriitorul N. M. CONDIESCU, originar din Craiova, autorul romanului Conu Enake şi al volumului de proză.

Însemnările lui Safirim, dar şi al acelei „cărţi surprinzătoare” Peste mări şi ţări, din 1922, amintită de poet într-un portret ce i-l dedică în „Cugetul românesc” (iunie 1922):
„Colonelul N. M. Condiescu ne aduce o carte surprinzătoare, din Grecia şi Eghipet şi mai ales din teritoriile pân-aici necunoscute ale cosmosului său propriu. La aroma foarte evocativă, pătrunzătoare, a mărilor şi ţărilor străbătute cu prinţul Carol, se adaogă, amplificând-o, suculenţa atmosferii sufleteşti a fericitului autor. Peste mări şi ţări, cum e intitulat volumul, autorul ancorează în realitate la ţara luxuriantă a personalităţii sale.”
Comparaţia cu un cunoscut autor francez vine să configureze tipologia scriitorului, a cărui marcă stilistică cronicarul încearcă a o defini în propoziţii de mare şi viguros rafinament expresiv:
„Pierre Loti, care a purtat şi el uniforma, spada şi pana, de-a lungul lumii, are în opera lui accentul permanent al pubertăţii de internat, care cântă la pian, brodează, pictează flori şi scrie. În mâna lui toată natura este de consistenţa trestiei încovoiate, cu miezul gol. Cartea colonelului Condiescu, e cu totul altceva. Cuvântul său e dinţat, fraza lui merge cu precizie viguroasă, uleiuri generoase îi lubrifică mecanismul. În tot ce vede şi scrie se ghiceşte bărbatul: simţirea autorului stampează.
Epoca sfielilor şi îndoielilor
El arată luna cu un deget de îndrăgostit care o fură. Vântul în mâinile colonelului Condiescu e o fiinţă vie. Pietrele bat ca nişte inimi, Pământul are grai, putere şi voinţă. În cartea domnului Condiescu natura nu zace pasivă, ca odalisca literară, cu ochii languroşi, din cele mai multe cărţi, ci acţionează, cugetă şi spune. Ca un vârtej se desfoaie volumul şi mergi cu spirala lui, sedus de elastica lui frumuseţe.”
Concluzia cade ca o implacabilă judecată de valoare, venind să stârnească atât curiozitatea cât şi inevitabila invidie scriitoricească:
„Pe neaşteptate, domnul Condiescu se certifică scriitor din dinastiile cele mai bune (…). Negreşit că e supărător pentru profesioniştii penei să le afirmi că noul venit îi întrece. Dar e cazul colonelului Condiescu: de multă vreme nu a ieşit din tipare o carte comparabilă cu volumul său.
Şi e abia primul volum, al epocii sfielilor şi al îndoielii. Trebuie să aplaudăm tare pe autor, pentru ca în al doilea volum făgăduit, să se cuprindă toată impetuozitatea, neîmpiedicată, a individualităţii lui remarcabile relevantă în Grecia şi Eghipetul celui dintâi.”
Prietenia, un dar
Aceluiaşi N.M. Condiescu îi este dedicat şi „micul roman de dragoste” Inscripţie pe un portret, relevându-se rolul acestuia (întemeietor şi stăruitor) în obţinerea de către Societatea Scriitorilor Români a unei legi a pensiilor pentru scriitorii de peste 50 de ani (lege elaborată de o comisie formată din Liviu Rebreanu, Dauş Ludovic şi T. Arghezi).
În acest fel, Arghezi se revanşa faţă de col. Condiescu, fostul preşedinte „de folos” al Societăţii Scriitorilor Români, care prin intervenţiile sale reuşise ca volumul Cuvinte potrivite, din 1927, să apară „într-un timp când mă găseam în polemică şi conflict cu toate autorităţile culturale şi neculturale”, oferindu-i-se din belşug „arestări, închisori şi lagăre de pederse”.
Poetul va ajuta, mai târziu, prin noiembrie 1961, în calitate de „membru al Academiei R.P.R.”, prin câteva elogioase „referinţe”, la stabilirea pensiei de urmaş pentru văduva scriitorului N.M.Condiescu.
Un portret emoţionant al profesorului universitar N. M. Condiescu îl face bunul său prieten N. I. Herescu în cuvântarea rostită la Şezătoarea comemorativă închinată recentului dispărut, în seara de 3 martie 1940, la Craiova, de către „Uniunea Scriitorilor Olteni”, sub auspiciile şi cu colaborarea „Societăţii Scriitorilor Români”:
„Figura celui pe care-l comemorăm nu e dintre cele ce pot fi zugrăvite fără greutate; ea se înfăţişează cu aspecte numeroase şi variate, care dau profilului său – şi omenesc şi literar – complexitatea obişnuită a personalităţilor ce ies din rânduri. Scriitor înainte de toate, îndrăgostit de meşteşugul scrisului cu o pasiune de amant, el era în acelaşi timp un suflet de o căldură rareori întâlnită, un caracter de o mare lealitate, un fanatic al credinţei, un animator, un prieten fără egal.(…)
Nicu Condiescu socotea prietenia ca unul dintre darurile cele mai preţioase pe care Zeii le-au făcut muritorilor. Un dar, se înţelege, pe care ei nu l-au făcut oricui, ci numai celor aleşi Ca să-l poată primi, sufletul omului trebuie să fie vrednic a adăposti o astfel de minune. Sufletul lui Nicu Condiescu încălzea în el cea mai largă omenie din câte se pot închipui. Incapabil să facă rău, fără trufie ori de câte ori făcea binele, – şi puţini ştiu cât de des îl făcea, – el se risipea, se cheltuia pe sine cu o neasemuită dărnicie.
Toţi tovarăşii de scris care şi-au încrucişat paşii cu ai lui, în cursul ultimilor douăzeci de ani, pot mărturisi ce camarad ideal era, cu câtă voe bună a stat alături celot în nevoe sau în primejdie. Iar când, în 1935, a primit să se aşeze pe umerii lui, care încă de pe atunci începuseră să obosească, sarcina nu tocmai uşoară de preşedinte al scriitorilor, aceasta a fost la el tot un act de prietenie, în înţelesul larg al cuvântului. A primit să fie preşedintele scriitorilor, ca să se poată găsi mai aproape de ei, de nevoile lor, de visurile lor. Că este aşa, stă mărturie cuvântarea, socotită atunci revoluţionară, pe care, în anul când devenise preşedintele nostru şi în această calitate, a rostit-o în faţa Regelui, la ziua cărţii. Niciunul dintre noi n-a uitat cuvântarea aceea, în care fremăta o mare dragoste pentru făuritorii de frumos şi ideal.
Era un adevărat strigăt de alarmă, menit să îndrepte privirile către soarta scrisului şi a scriitorului. Cu siguranţă, niciunul dintre noi n-ar fi îndrăsnit să vorbească la fel.
Dar, în afară de această formă, pe care aş numi-o generală şi colectivă, şi care îşi găsea expresie, cum am văzut, în activitatea sa oficială ori în manifestările sale publice, prietenia avea, în Nicu Condiescu, un cultivator pătimaş şi în calaltă formă a ei, cea particulară şi individuală. Fireşte, în această a doua formă de prietenie, el era mult mai sgârcit decât în cea dintâi. Şi nici nu se putea să fie altfel. Cine crede în prietenie ca într-un eveniment scump şi sacru al vieţii, acela nu o acordă repede, şi cu uşuriţă, şi oricui. Numai cine nu înţelege, nu cunoaşte sau nu preţuieşte prietenia, o poate împărţi, fără deosebire, oricând, la toată lumea. Dar odată admis în intimitatea lui, în cercul mai restrâns al tovarăşilor de fiecare zi, ce lucru duios, neobişnuit de gingaş, era prietenia lui nenea Nicu! Câte atenţii mişcătoare, aproape femenine, ce delicateţe punea el în legăturile cu prietenii! Aerul lui bonom şi hazliu, care nu se temea de gluma tare sau de cuvântul crud, ce inimă caldă, vibrantă, ascundea! Ce dulce lumină se strecura din ochii aceia adânci, din «farurile» lui, cum îi plăcea să spună!
Mai presus de toate însă, prietenia cu el se întemeia pe comuniunea deplină, fanatică, în iubirea literaturii. În această privinţă, socotesc potrivit să amintesc un amănunt emoţionant, necunoscut de marele public, în legătură cu trista solemnitate a îngropăciunii sale.
Dorinţa de pe urmă
Fratele nostru mai mare arătase o dorinţă pe care toţi câţi au cunoscut-o, în primul rând noi scriitorii, au îndeplinit-o cu evlavie. Într-o tulburătoare scrisoare de ultimă dorinţă, el ruga să nu i se rostească discursuri, să-i citească slujba morţilor un singur preot, să fie îmbrăcat în haina de toate zilele, aceea în care şedea la masa de lucru, să nu k se aducă flori, afară de una singură, pe care s-o strecoare între degetele reci soţia şi fiul… O tainică potrivire făcuse ca preşedintele Societăţii Scriitorilor români să se stingă în ziua în care, cincizeci de ani în urmă, murea Eminescu. Întocmai ca şi Eminescu, – N. M. Condiescu nu voia sicriu bogat, podoabe şi flamuri.
Dorinţa lui de pe urmă a mirat desigur pe mulţi. Condiescu fusese unul dintre puternicii acestei lumi; viaţa îl împărtăşise deseori cu marile mulţumiri la care pot râvni muritorii. Avusese din belşug onoruri, titluri, decoraţii, strălucire… Chipul lui în care voia să sfârşească putea să apară astfel ca o desminţire, ca o desaprobare a felului în care trăise. În realitate, era cu totul altceva…”
(va urma)
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here