Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (II)

160
II.b.podul vechi la 1929În vara anului 1929, poetul participă, invitat de cercul de amici de la „Ramuri”, la „Şezătoarea” de la Târgu-Jiu, acţiune consemnată pe larg în „Bilete de papagal” din data de joi, 6 iunie 1929 (an II, nr. 405). În aceeaşi publicaţie vor apărea şi alte tablete referitoare la realităţi şi aspecte olteneşti.

„O şezătoare la Târgul Jiilor”, scrisă cu prilejul celei de-a doua descinderi a poetului în Oltenia (după ce în februarie acelaşi an participase la jubileul „Ramurilor”), este un document preţios privind atât relaţiile poetului cu scriitorii olteni cât şi pitoreasca deplasare în capitala Gorjului, cu popas, la venirea şi plecarea din acest ţinut, la Conacul Caloteştilor din Broştenii Turcenilor, situat de-a stânga Jiului. Însoţit de Mircea Damian, Radu Dragnea, Ion Minulescu, Al. Cazaban, Ion Dongorozi, Al. Calotescu-Neicu şi, desigur, C. Şaban Făgeţel, Arghezi poposeşte pentru prima dată la Tg.-Jiu, unde, în sala Teatrului-cinema Căldăruşe, se bucură de multă atenţie din partea jienilor, „care au umplut sala fără nici un bilet de favoare”. Şezătoarea de la Tg.-Jiu – o „citanie literară” în folos caritabil, angajând factorii locali – a fost răsplătită cu vii aplauze, de unde „s-a putut judeca hotărât că se pricepe şi înţelege şi traiectoria ductilă a unei idei”. Sunt de reţinut jovialitatea şi pitorescul evocării, colorate de o fină ironie, tuşele sumare de caracterologie, expresia plină de substanţă şi observaţia în detaliu a unor aspecte, îndeosebi portrete.
O ŞEZĂTOARE LA TÂRGUL JIILOR
„Excelenta revistă craioveană Ramuri, adică excelentul domn Făgeţel, care-i şi revistă, şi literatură, şi tipografie, şi gospodărie, şi inimă, şi totul, ne-a pus iarăşi pe drum. La Târgul Jiului, în conspiraţie cu prefectul domn Prefect de Gorj, domnul Totul, adică domnul Făgeţel, a hotărât o citanie literară pentru înfometaţii judeţului. Într-adevăr, Gorjul care-şi găseşte acum talazele de ovăz, albăstrui ca lavanda, pe întinsul câmpiei, sprintenă şi nervoasă şi îmblănită cu spicele metalice forfotitoare, a trecut cu satele lui pe cer, de partea celor flămânzi în zadar.
La Filiaşi aşteaptă ca o individualitate anexată judeţului, colindat în timpurile Basmului de balauri iuţi, roşul Packard al d-lui Calotescu-Neicu, castelanul de Broşteni. Acest boer Calotă a purtat acum câteva sute de ani un costum deosebit: în gara Filiaşi ni se prezintă sportsmen kaki, cu o pipă lungă engleză, nedespărţită de comisura gurii, strânsă pe lulea. Radu Dragnea şi-a uitat o haină în vagonul Craiovei şi gesticulează uscat, cu coatele sale de lemn, la telefon, căutând să explice în termeni încovoiaţi şi în cuvintele cu greu descheiate, ale stilului său, de nasturii cusuţi solid, că nu a pierdut un câine de vânătoare ci un pardesiu. Pardesiul a fost găsit şi proprietarul poate să îngheţe asigurat, până la întoarcerea din luncile Jiilor, că-l va căpăta cu o petiţie de zece lei şi un proces-verbal.
Packardul mârâie elastic şi leagănă catifelat şi lent pe drumurile miraculoase ale Gorjului, şapte inşi exercitând o meserie de aşa numiţi scriitori, veniţi să citească vorbe zugrăvite şi petice de hârtie. Minulescu, autorul unui cântec de jale, că „în oraşu’n care plouă de cinci ori pe săptămână”, stă masiv lângă volant. Cazaban, rău ca o viespe şi ca un dihor, pute a venin stătut, pe canapeaua din fundul automobilului, unde se produce agreabil literatura lui verbală, de vechi schelet răzbunător. Acelaşi prelat îngrijit cu douăsprezece perii, curat ca o băbuţă, stampat corect, ca un săpun trandafiriu, de lux, şi de-o educaţie discretă de Vatican, în d. Dongorozi, vecinul de canapea.
Singur Cazaban s-a păcălit relativ la ţinută, venind cu părul lui alb, de împărăteasă, în haine de ceremonie negre şi încălţat cu papuci de lac. La conacul din Broşteni, unde apare între ceruri şi zăpezile verzi ale lumii, vechea clădire a proprietarilor restaurată, lipseşte cel mai tânăr camarad, Mircea Damian, rămas în gara Filiaşi, ca pardesiul d-lui Dragnea la Craiova.
Un popas trebuie făcut la Broşteni. Colegiali, păunii moşiei ies dinaintea confraţilor literari, se umflă şi piuiesc strident.
Vocea inutilă, corcită din curcan şi papagal, loveşte timpanul, ca nişte bastoane într-o fereastră de tinichea, a lăngoare afectată şi a vaet nemotivat. Frământarea păunilor, mistică şi funebră, se rezolvă anual în câteva tulipe de fulg, înmuiate în apă neagră de aur şi însufleţite de un verde care-i albastru şi de un albastru cu întocmirea verde. Dacă cerul s-ar pune să-şi facă publicitatea păunului, care ar fi hohotul şi bătaia vocei lui.
Castelul Calotescului, cu tinda vastă, cu odăile ca nişte săli de dansuri mari nupţiale, ne primeşte după vechea pravilă boerească şi găsim acolo gospodăria, şi domnească şi burgheză, a unei familii fixată pe loc, de-a lungul veacului, între marginea de jos a pământului, înveşmântată în mătăniile şi catifelele recoltei, şi marginea lui de sus, cu creste de arbori. De pe terasă, curg văile înainte, peste câmpia Dunării olteneşti, mai vie şi mai frumoasă ca niciodată. La Filiaşi, ca la Craiova şi pretutindeni, trecând Aluta în ţara Banilor de la Olt, ne-au întâmpinat, scoşi pentru vânzare, znopii mari fragezi de usturoi şi mănunchiuri groase de ceapă verde, ridicate cu belşug în movili monumentale.
Şi o dată cu pitorescul minuţios variat al pământului, inspirat aici, să se construiască dâmburi, coline, vâlcele, şerpuitor în sus şi întortocheat pe lat, cifrându-se în chirilice şi arabescuri cu sensul ascuns, apare năframa albă a bătrânei şi se iveşte brâul împlinit pe şoldul ager al nevestei din încolăcirile betelor, succesive. Boerul Calotescu e un literat, autor de bune şi precise epigrame.
Tânărul poet Milcu, zburător cu aripa elegantă, va citi la Târgul Jiului câteva epigrame ale Calotescului, vioi aplaudate.
La Târgul Jiului, pe o stradă pestriţă curată, ne lasă trei automobile. D. Făgeţel ne aduse, risipit în Filiaşi, pe Mircea Damian, întunecat de o petrecanie crepusculară: biletul de tren avusese un colţ mai puţin sau un colţ mai mult şi trebuia anchetat. A! D. Prefect al Gorjului se înfăţişează ca un student delicat, meditând între flori. Abia se poate crede că până de unăzi mâneca d-sale a fost croită ofiţereşte şi că umărul a purtat tresa groasă lângă tresa subţire, a gradului de maior.
Înainte de şezătoare trebuie să trecem prin parcul grandios al acestei urbe mici şi să parcurgem bulevardul imens şi singuratec, de copaci cu privighetori în frunzele umbrei, al stăvilarului care se împotriveşte furtunilor din apele Jiului ameninţător.
Suntem pân’acum vre-o douăzeci şi cinci de vizitatori impresionaţi ai drumului înalt dintre apă şi parc. Ni se arată bara de piatră şi pământ din dosul căreia femeile şi copiii au răsturnat cu vârfurile în jos, în argintările reci ale prundului, întins ca o câmpie de ruine albe, întâia năvală germanică de baionete.
Scăldătoarea din capătul digului, cu o plajă de nisipuri, cu un bazin de piatră, cu aparate de gimnastică şi cu clădirea cabinelor, construită de prefect, aminteşte acurateţa civilizată a unei localităţi de băi din străinătate. Doamna soţie a d-lui Prefect întâmpină în casa căsniciei pe scriitorii, nesăţioşi, sculaţi de-un ceas de la tezaurele mesei din Broşteni cu o masă pusă.
Autorii de versuri şi proză nu pot să refuze această supremă îndopare de gâscani: ei fac onoare exagerată furculiţei, porţelanelor adânci şi unui vin fără pereche, din viile Culcerilor. D-na Prefect e o Culcereasă întru totul distinsă şi o frumuseţe druidă, care stă Gorjului provincial fermecător, portretul amintind în variat şi complex, pe Marioara Ventura.
Se înţelege de ce mâinile sale, autoare şi ale vinului sorbit din pahare verzui, au fost şi respectuos dar şi cu timidităţi sărutate, când pâlcul literar a pornit către şezătoare. Amănunt inoportun însă legal, sala destinată şezătorii poartă numele proprietarului ei, D-l Căldăruşă.
Ce s-a citit, nu mai interesează, după ce a trecut: literatură. Elogiul integral trebuie însă adus Jienilor, care au umplut sala fără nici un bilet de favoare.
Semnul bun, publicul din provincii, nu mai rămâne indiferent la acest cel mai primitiv şi mai simplu dintre spectacole: al urechii şi al inteligenţei – şi după notarea aplauzelor din Tg. Jiu, s-a putut judeca hotărât că se pricepe şi înţelege şi traiectoria ductilă a unei idei.
Îndărăt la Broşteni! Caloteştii au întins a doua masă, de astă dată rabelesiană! S-au adaos la automobile alte automobile şi prin întunericul de la 2 noaptea, maşinile scoboară drumul, omizi monstruoase, cu ochii albi, ca nişte cioburi ale lunii. La desfacerea zorilor din beznă, ca un năvod ridicat lin dintr-o mare neagră, cu licurici în zăbrele, un automobil singuratec fuge din Brăşteni către Craiova. Făgeţel, adică Ramurile, adică inima, adică totul Craiovei a răpit din Broşteni pe camarazii grăbiţi să ajungă cu câteva ore mai devreme la Bucureşti, şi i-a pus o ţâră să moţăie în coliba lui…”
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here