Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (I)

576
arghezi 44dupaDeşi nu s-a aflat prntre iniţiatorii revistei „Ramuri” (1905), – cea mai importantă publicaţie literară din Oltenia -, Tudor Arghezi s-a apropiat, totuşi, de cercul scriitorilor olteni, mai exact de C. Şaban Făgeţel (care debutase, în 1903, la „Amicul tinerimei” din Târgu-Jiu) şi Dumitru Tomulescu, primul fiind adevăratul ctitor, iar cel de-al doilea „un adevărat critic literar care ştia să stăpânească ideea, fraza, cuvântul”.

O caracterizare exactă a celor doi mari oameni de cultură ai Olteniei de altădată face poeta olteancă prin adopţie Elena Farago (1878-1954), laureată a Premiului Naţional de Poezie în 1937 , o ferventă colaboratoare, în casa căreia, după stabilirea sa la Craiova în 1907, se desfăşurau şedinţele revistei „Ramuri”:
„D. Tomescu, critic literar şi om cu calităţi intelectuale deosebite, a fost, până la o vreme, mintea şi sufletul revistei «Ramuri». Avea o cultură vastă, asimilată. Era pasionat admirator al lui N. Iorga. Vorbea puţin, scria greu, dar tot ce scria purta pecetea seriozităţii şi prejudecăţii cumpănite. Când discuţiile din cerc nu-l interesau, se izola, lua o carte din bibliotecă şi citea de unul singur. Scria cronica şi articolul de fond ale revistei.
C. Ş. Făgeţel, opus lui D. Tomescu, era volubil, vioi, gălăgios, lipsit de o cultură adâncă, dar cu însuşiri sufleteşti deosebite. Entuziasmat, era croit să fie animatorul şi organizatorul revistei. Mai agreat decât Tomulescu, care era retras, Făgeţel era în centrul activităţii desfăşurată la revistă. Sria cronica. Era descurcăreţ. Găsea posibilităţi, din te miri ce, să scoată revista de care se legase cu trup şi suflet. Dacă prin creaţia sa literară aportul nu prea a fost mare, în schimb, prin entuziasmul şi activitatea lui organizatorică, prin felul cum ştia să atragă scriitorii, el a reuşit să scoată o revistă care, la un moment dat, a rivalizat cu cele mai bune reviste tipărite în ţară şi poate şi peste hotare. Spiritul lui practic a făcut ca să ia fiinţă în Craiova una dintre cele mai de seamă instituţii de artă grafică, editura «Ramuri», care, prin litera tipărită, a atras atenţia şi admiraţia multora, nu numai în ţară dar şi în străinătate, dovadă că numărul festiv al revistei «Ramuri» a obţinut medalia de aur la Expoziţia de la Barcelona…”
I.2.Cercul RamuriCriticul literar D. Tomescu (31 martie 1886, Broscari/Livezile, Mehedinţi – 3 iunie 1945, Cluj) realizase, în mai multe rânduri, comentarii pertinente ale operei argheziene, atât în paginile „Ramurilor” cât şi în volumul „Atitudini politice şi literare” (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1932), relevând „noutatea şi tăria cuvintelor”, dar şi acea forţă prodigioasă a imaginilor ce trădează, la poetul Cuvintelor potrivite şi Florilor de mucigai, o sensibilitate de „ţăran desprins din pământul viguros al Olteniei”…
„Venind la Craiova (în 1907, n.n.) – îşi aminteşte C. Ş. Făgeţel – d-na Farago aducea între noi un nume şi un prestigiu literar a căror strălucire avea să se reverse de acum înainte asupra tinerei noastre publicaţii… Adunările revistei se ţineau acum în casa acestei scriitoare unde încetul cu încetul se concentrează întreaga noastră viaţă redacţională. Eram atraşi aici nu numai de plăcerea de a ne găsi în intimitatea unei poete al cărei nume însemna atât de mult în mişcarea noastră literară, dar şi de farmecul discuţiilor pe care ştia să le provoace şi să le întreţină acel om de vioaie inteligenţă, de viguros bun simţ şi de jovială vervă care era soţul poetei, Francisc Farago. Acolo ne întâlneam deci în fiecare zi pentru citirea şi alegerea manuscriselor şi, poate mai ales, pentru plăcerea de a discuta evenimentele literare, într-o atmosferă în care totul era făcut să ne stimuleze şi să ne fortifice spiritul. Şi ce bogat material cu lungi şi animate discuţii se desprindeau pentru noi din zbuciumul acelei vremi, în care viaţa literară era atât de bogată în evenimente!”
*
„De la un timp încoace m-am învăţat să confund Craiova cu «Ramurile»” va mărturisi deschis poetul, cu un sentiment de mare regăsire sufletească, în „Amintiri olteneşti”. Marele animator din zonă C. Ş. Făgeţel se va bucura, peste ani, de un portret memorabil:
„Nedeslipit de oraşul de biruinţă, d-l C. Ş. Făgeţel, îmbrăţişat pe timpuri cu delir de Iorga, s-a întărâtat să clădească editurii sale, un palat – şi l-a clădit, cu o temeritate într-adevăr oltenească. Ciudatul om, mărunţel şi fragil, pe care-l poţi vârî într-un geamantan ca o pijama, e mai mult suflet decât trup şi numai nervi în loc de carne. Militant politic şi literar din epoca luptelor duse cu convingere şi sacrificii, el s-a uitat de cele mai multe ori pe sine, ca să facă drum altora, care în izbândă s-au lepădat cu brutalitate de un tovarăş entuziast şi curat, poate că unic într-o acţiune de renovare. Muncit de o inteligenţă perpetuu agitată, el a fost acuzat de bunătate prefăcută. Am găsit la el o inimă delicată, o conştiinţă cinstită şi o primire neuitată în casa lui, guvernată de o cocoană teafără şi frumoasă.” Ibidem, pp. 51.52.
Să amintim că încă din 1927 Arghezi aprecia apariţia „Ramurilor” drept un eveniment în mişcarea cultrală naţională, arătându-se interesat de un sistem de distribuire a publicaţiilor pe tot cuprinsul ţării şi oferind totodată o viabilă soluţie:
„Apariţia la Craiova a unei mari reviste de literatură şi idei constituie un eveniment, date fiind mai ales garanţiile de durată ale acestei reviste. Însă mai importantă decât orice revistă şi decât orice mişcare culturală, menită să satisfacă sufletul, este organizarea stăruitoare a unui colportaj, întemeierea unui nou serviciu de librărie, ramificat de la centru şi supus unei reguli precise. Dacă până la sfârşit, Statul va refuza să puie în îndemâna cărţilor şi a revistelor mijloacele lui administrative, nimic nu împiedică organizarea particulară a unui vehicul de circulaţie şi desfacere. Zece mii de preoţi şi zece mii de învăţători şi zece mii de cetăţeni interesaţi băneşte la răspândirea librăriei până în satele cele mai necunoscute – zece mii de comune rurale, numai ele – pot fără mare greutate să consume dintr-o singură dată o ediţie de zece mii de exemplare dintr-o carte şi dintr-o revistă. (…) Începeţi cel puţin, domnilor de la Scrisul românesc, cu adunarea treptată a scriitorilor într-o organizare profesională, care să ştie, înainte de orice, anume ce trebuie să dorească, să ceară, să impuie şi să iniţieze.”
În 1946, în tableta „Literatură de tren”, Arghezi consemna că, în urmă cu o jumătate de veac, existau în toată ţara puţine edituri; serviciul desfacerii de carte nefiind pus la puct, aşa că fiecare îşi plasa cărţile după cum considera de cuviinţă: Macedonki însoţindu-şi propunerea „cu o carte de vizită trimisă la dociliu”, invitându-l pe „eventualul cumpărător (…) să contribuie la evoluţia culturii”, iar un creator de literatură populară ca Nicu Meţ „îşi vindea broşurile în tren, de preferinţă la clasa a treia”:
„Acum vreo 50 de ani erau patru-cinci editori în toată ţara. Şarada din Iaşi, Samitca din Craiova, Miloşescu la Tg.-Jiu şi Socec-Teclu în Bucureşti. Ultimul din serie, Muller, un german, întemeietorul Bibliotecii pentru toţi, falimentară, din lipsă de cititori, a fost un vizionar păcălit de iluzii…”
Din corespondenţa purtată de T. Arghezi cu Const. Şaban Făgeţel (17 octombrie 1884, Făgeţel, Olt – 5 decembrie 1947, Craiova) se păstrează câteva scrisori.
Prima scrisoare (accentuând rolul intelectualilor în apărarea şi promovarea activă a umanismului social) datează din 26 septembrie 1921, când poetul intervine pentru punerea în libertate a unui militant socialist: „Să nu te mire scrisoarea mea, cea dintâi pe care ţi-o trimit şi totuşi cu o cere de servicii. Când preoţii şi medicii au dat definitiv uitării pe cei închişi, este datoria intelectualilor să se îngrijească de dânşii: căci dacă nici cu atâta nu suntem în stare, zadarnică e toată poezia cerurilor şi a pământului, zadarnică toată literatura şi toată cartea scrisă şi învăţată până azi.”
Într-o altă scrisoare, din 31 martie 1929, îi comunică lui C. Şaban Făgeţel că, deşi se hotărâse să-şi ia un răgaz gazetăresc de vreo 4-5 ani, acceptă propunerea de a colabora regulat la Ramurile craiovene: „Îmi place propunerea dumitale: îmi şi foloseşte; îţi mulţumesc.” Astfel, Arghezi devine colaborator permanent, publicând în „Ramuri”, începând cu numărul 4, articole de un real interes, în care floreta pamfletistului străluceşte inimitabil şi justiţiar: „Politică şi libertate” (nr. 4, 5, 6-7, 8-9 / 1929), „Dobitoacele literare” (nr. 10-11) şi „Noua lege a presei” (nr. 12 / 1929).
În numărul festiv al „Ramurilor” din acelaşi an, Arghezi publică poezia Oraş medieval, reţinând, din ambianţa cu iz de medievalitate, câteva elemente de stampă şi album: lumina difuză a vitraliilor şi zidurile fumurii, tăcerea ce „se-nchină la o Madonă veche” (aluzie probabil la Biserica Madona Dudu din Bănie):
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here