1. Pe temeiuri culturale – credința Poetului în epoca «Restaurației»
Prețuirea pe care Arghezi o va arăta regelui Carol al II-lea, cel ce patrona cu o mândrie nedisimulată atât „Revista” cât și „Editura Fundațiilor Regale”, este reală și justificată.
Ea se realiza, de fapt, prin legătura poetului cu colonelul în rezervă și scriitorul Nicolae M. Condiescu. Readucerea pe tronul României a lui Carol Caraiman, după ani buni de exil parizian, va fi salutată și de Arghezi în „Bilete de papagal”, la 29 iunie 1930: „El aparține poporului întreg, e al Țării, al tânărului care visează între cărți și sărăcie, al săteanului dintre boi și spice, al muncitorului odihnind, răzimat în ilău și ciocan, al elitei vechi, putrezite… O lume nouă se ivește, voinică și vitează, odată cu regele nou, cu Omul nou.” (Scrieri, 40. Proze, Ed. Minerva, 1996, p. 310). Revenit pe tron, Carol al II-lea va beneficia, în politica culturală, de sugestiile și îndrumările colonelului scriitor Nicolae M. Condiescu, privind reorganizarea instituțională a României, modernizarea vieții cultural-științifice, reorganizarea Uniunii Fundațiilor Regale (jurnalul regal Însemnări zilnice consemnează toate aceste inițiative și reușite culturale). Să precizăm că, prin implicarea Guvernului liberal condus de Gh. Tătărescu, în 1933, viața cultural-artistică și științifică a țării a înregistrat frumoase realizări.
2.Sprijin financiar discret din partea regelui Carol al II-lea
În 1930, Arghezi – care își ridicase la Mărțișor o frumoasă reședință – se confrunta cu mari greutăți financiare. Prin intermediul mai vechiului prieten N. M. Condiescu (devenit în 1932 secretar general al „Fundațiilor Culturale Regale”), poetul va obține din partea Regelui o mare sumă de bani, cu care își achită datoriile „amenințătoare” și finalizează amenajările de la Mărțișor. Arghezi nu era singurul care beneficia de mecenatul regal, multe alte edituri și chiar scriitori au fost susținuți financiar de cel ce a fost supranumit „un Brâncoveanu al culturii românești” (a se vedea susținerea de care s-a bucurat și Lucian Blaga nu numai în activitatea diplomatică dar și la intrarea în Academie). Şi cu următorii directori ai Fundațiilor Regale (D. Gusti, Al. Rosetti ș.a.). T. Arghezi a avut bune relații de colaborare, Uniunea Fundațiilor Regale având buget propriu dedus din cel al statului, destinat dezvoltării culturii, artei și literaturii. Colaborarea poetului la „Revista Fundațiilor Regale” și contractul de editare cu Uniunea (pentru Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei și ale fărâmei, 1937) sunt grăitoare în acest sens.
3.Atitudinea rezervată a Regelui față de Poetul-pandur
De la un timp, însă, regele Carol al II-lea manifesta față de poet anumite rezerve, în urma luării de către acesta a unor poziții critice față de destituirea lui Nicolae Titulescu din postul de ministru de externe. Nici aducerea la conducerea țării a Guvernului naționalist de 40 de zile Goga-Cuza nu era pe placul poetului, deși Goga s-a opus suspendării „Biletelor de papagal”, dar nu și a ziarelor de centru-stânga: Adevărul, Dimineața și Lumea. Deși poetul trimitea „Biletele de papagal” Bibliotecii Casei Regale (conform scrisorii din 15 februarie 1938), pe la sfârșitul lunii februarie, Ministrul de Interne, Armand Călinescu, din noul guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, dispune ca revista „să fie interzisă”. Aflat în culmea gloriei sale, ca „un nou Eminescu”, Arghezi constată că interzicerea revistei era o hotărâre ce avea girul cel mai înalt, de aceea la 22 iulie 1938 se adresează generalului N. M. Condiescu, apoi lui Al. Rosetti, trimițând la „Revista Fundațiilor Regale” câteva texte, care, desigur, nu se publică, ceea ce-l determină să înceapă colaborarea la „Viața românească”. Începând cu numerele 10 și 11, R.F.R. publică, însă, textele argheziene. Dizolvarea partidelor politice și crearea partidului unic, Frontul Renașterii Naționale, la care au aderat majoritatea intelectualilor și oamenilor de cultură, nu a găsit în sufletul poetului înțelegerea dorită, astfel că Arghezi se retrage la Mărțișor, indignat de mersul în forță al istoriei. Numele lui Arghezi va fi șters de pe lista deputaților și senatorilor numiți de rege, în iunie 1939 (M. Sadoveanu, L. Blaga, I. Al. Brătescu-Voinești, I. Agârbiceanu, N. Iorga, I. Pillat – senatori; I.M. Sadoveanu, I. Petrovici, M. Ralea, Cezar Petrescu – deputați). În 1938 Arghezi va fi refuzat și de la primirea în Academie, candidații trebuind să aibă „agrementul prealabil” al Coroanei Regale. Se știe că, din 1921, regele Carol al II-lea, ca membru de onoare, devenise și „protector al Academiei Române” și „Președinte de onoare” (din 8 iunie 1930, la doar două zile de la revenirea pe tron!).Așadar, în consacrarea academică din perioada interbelică un rol important, determinant chiar (menționam deja cazul lui L. Blaga) l-a avut Casa Regală, considerată drept „ocrotitoare a culturii, artei și literelor românești”. La alegerile din 1938 avuseseră „agrementul prealabil” noii membri: D. Caracostea, N.M. Condiescu, M. Dragomirescu, dar nu și Tudor Arghezi și Eugen Lovinescu, adevărații corifei ai modernismului, mai puțin „agreați” de membri titulari al Secției Literare a Academiei.(va urma)
Documentar de ZENOVIE CÂRLUGEA
