În repetate rânduri, Arghezi a fost asociat cu înaintaşul său, Mihai Eminescu. Reţinem mai întâi numele lui B. Fundoianu care, pentru prima dată, a încercat să facă o apropiere între cei doi mari artişti ai cuvântului, în revista ,,Contimporanul”, nr. 29/1923, în care realizează portretele celor doi, urmate de succinte prezentări. Acelaşi, de la Paris, îi dedică un ,,Omagiu lui Tudor Arghezi”, în revista,,Integral”, nr.2/1925. ,,Un nou Eminescu” este titlul unui articol publicat de F. Aderca, în revista,,Viaţa literară” ,nr.28/1926.
,,D.Tudor Arghezi e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”, afirmă Mihai Ralea, în ,,Viaţa românească”, nr.6-7/ 1927, reapărut în ,,Scrieri din trecut”, Bucureşti,E.S.P.L.A.,1958, ,,Portrete literare”. ,,…în cartea liricii noastre, începută de Eminescu, arată Pompiliu Constantinescu, poetul ,,Cuvintelor potrivite” se aşază imediat în primul rang” (,,Viaţa literară”, nr.53/ 1927, republicat în ,,Scrieri” ,vol.1, Editura pentru Literatură , Bucureşti,1967).În ,,Istoria literaturii române contemporane”, volumul al III-lea, într-un capitol special din ,,Evoluţia poeziei lirice”, Eugen Lovinescu tratează problema ,,Influenţei lui Eminescu în creaţia lui Tudor Arghezi”. Această temă e reluată de Pompiliu Constantinescu şi George Călinescu.
În ,,Tablete de cronicar” (E.S.P.L.A.1960), Tudor Arghezi manifestă o admiraţie extinsă până la cult pentru marii artişti ai cuvântului(M. Eminescu şi I.L Caragiale), ai penelului (Ştefan Luchian, Camil Ressu) sau ai arcuşului (George Enescu, Menuhin, Oistrah), artişti autentici din toate domeniile artei. Pentru Tudor Arghezi, Eminescu a reprezentat un adevărat idol, acesta a fost un admirator sincer, de aceea, în repetate rânduri, şi-a exprimat sentimentele de aleasă preţuire pentru autorul celebrei,,Odă(în metru antic)”.
Într-una din tabletele sale, ,,Admiratorii….”, publicată în 1914, în care conţinutul acesteia contrastează cu titlul ei, urmat de puncte de suspensie, îi prezintă mai degrabă pe denigratorii lui Eminescu : ,,Rând pe rând, când unii, când alţii, din timp în timp, se încearcă cioclii cerşetori ai mormântului închis şi pecetluit cu piatră, se scoboară înăuntru şi după un Eminescu postum, care se va înmulţi înainte. Ce-i vinovat Eminescu că puterea lui de scriitor întrece pe a tuturora?”
Pe alocuri, Tudor Arghezi se dovedeşte a fi deosebit de caustic faţă de cei care manifestă indiferenţă pe de o parte şi ură pe de altă parte faţă de Eminescu,,Nimeni şi nici domnul Maiorescu n-a zărit în privirea lui însuşi Dumnezeu. Omagiile contemporanilor nu se mişcă afară din cale, astăzi când a nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate”. ,,El ar fi numaidecât contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, insultat de Banu, bârfit de Locusteanu, izmenit în proză şi în versuri de nişte ucenici furibunzi şi tâmpi, care-l vor recunoaşte cel mult ca un egal”. ,,Intrat în veşnicie, Eminescu îmbălsămează toată arta între Aldebaran(stea de mărimea stelară unu din constelaţia Taurul) şi Terra”. Arghezi este necruţător faţă de epigonii lui Eminescu :,,Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-au pudrat pe aripi şi labe cu polen din tezaurul lui”.În anul 1943, Tudor Arghezi ţine o conferinţă la Ateneu, prin care aduce un omagiu geniului eminescian. Este o prezentare făcută de un mare artist altui mare artist. Arghezi îşi începe conferinţa astfel: ,,A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea”.O parte din textul conferinţei se va regăsi în tableta ,,Eminescu”, vol.,,Tablete de cronicar”.
În această tabletă, datată 1957, Arghezi îl idolatrizează pe autorul poemului ,,Luceafărul”, acesta manifestă un sentiment de pietate, îl divinizează pe Eminescu:,,Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat”. Într-un simplu enunţ, Tudor Arghezi condensează o idee despre care s-au scris pagini întregi şi anume, universalitatea lui Eminescu, condiţionarea reciprocă dintre ,,naţional” şi ,,universal”:,,Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte”. Este ceea ce numea Lucian Blaga ,,matricea stilistică” , înţelegând prin aceasta anumite particularităţi proprii unei colectivităţi umane(popor), conferite de limbă, mediu geografic, fondul unitar al folclorului, tradiţie cuturală, sensibilitate specifică. O operă literară devine o valoare universală în măsura în care dă o înaltă expresie artistică trăsăturilor specifice naţionale. Titu Maiorescu afirmă că valoarea universală a operei de artă sporeşte pe măsura afirmării elementului particular etnic. George Călinescu defineşte deosebit de sugestiv relaţia dintre ,,naţional” şi ,,universal”:,,Însă universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, dar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional. Homer era grec, Dante, florentin, Shakespeare, englez :extirpaţi din opera lor ceea ce e concret etnic, şi totul rămâne inert şi fără puls. Universalitatea este o inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum şi în viitor”.
Suflet în sufletul poporului român, Eminescu s-a identificat cu tradiţiile, istoria, cultura şi năzuinţele neamului său. Aceasta nu înseamnă că trebuie acuzat de ,,naţionalism”.
Eminescu a fost tradus în peste treizeci de limbi ale pământului, iar în legătură cu aceasta, Arghezi afirmă cu părere de rău că,,lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine”.,,Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte”.
Ca să-l înţelegi pe Eminescu, trebuie un efort intelectual sporit, cultură şi sensibilitate: ,,Muntele începe de jur împrejur şi n-are poteci…Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează; cine ar putea s-o ajungă?” Deşi poetul se află în plină maturitate artistică, recunoaşte imposibilitatea de a se înălţa în ,,Constelaţia Eminescu”. În continuare, Arghezi se confesează în aceeaşi manieră: ,,Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit?” ,,Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară, ca un acatist”. Urmează unele referiri la poezia erotică eminesciană: ,,La Eminescu e dragoste şi durere de dragoste”.,,Dragostea lui Eminescu nu e amestecată cu visul. Visul lui începe când dragostea s-a isprăvit”. ,,Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţie, rămânând exclusiv amantă. E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea şi se întâlnesc în zbor în dreptul unei stele”.Tudor Arghezi citează, la întâmplare, câteva strofe din ,,Pe aceeaşi ulucioară…”, ,,Dorinţa”, ,,Floare albastră”, ,, Lasă-ţi lumea”, iar poezia ,,Din valurile vremii” este complet reprodusă ca fiind ,, de o sensibilitate de distanţă şi regret”.,,Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune glaciară, precizează Arghezi, care se cheamă,,Luceafărul”.
La împlinirea a o sută zece ani de la naşterea ,,celui mai tânăr dintre poeţi”, M. Eminescu, Arghezi scrie o tabletă cu titlul ,,Eminescu”, publicată în ,,Luceafărul” , nr. 2 (37), 1960, apoi, republicată în ,,Scrieri”,volumul 33: ,,Te întrebi de-i adevărat că s-a născut şi el, ori de nu s-ar fi ivit, aproape mitologic, pe o furtună de tunete şi trăznete lungi, de talazele mării, îndrăgostite de Joe, tatăl lui de drept”. Aceasta se încheie astfel:,,În literatura românească, Geniul e împărăţia lui Eminescu, fiul biografic al unui fost minuscul, obscur târgoveţ din Ipoteşti”.
În concluzie, se poate spune că aşa cum Vasile Alecsandri a fost un precursor, în teatrul românesc, al lui I.L.Caragiale, acelaşi rol l-a avut Eminescu pentru Arghezi, în lirică.
Atât Eminescu cât şi Arghezi au impus o nouă estetică în poezia românească, primul, premergător al poeziei moderne, iar cel de-al doilea, prin extinderea registrului poetic, adăugând noi teme şi modalităţi lirice şi prin orientarea poeziei, ca ,,literatură concentrată”, spre alte zone ale realului, cu referire la aşa-zisă ,,estetică a urâtului”, fapt ce a dus la revoluţionarea limbajului poetic, adică ,,Arta de-a spurca frumos”.
Constantin E. Ungureanu
