Tudor Arghezi și lagărul de internați politici de la Târgu-Jiu (III)

269

Scrisori din lagăr
În Biroul colonelului, Arghezi se va întâlni cu marele ziarist al Gorjului, Jean Bărbulescu, – „un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă”, – directorul-proprietar al „Gorjanului”, pe care îl scoate de 23 de ani. Să menţionăm că şi Baruţu, mai târziu, îl va caracteriza cam asemănător: „un personaj bine definit: nu prea înalt, gros la talie, ascuţit la minte, foarte sociabil şi activ.”

Pentru a realiza atmosfera de lagăr în care poetul era nevoit să trăiască şi condiţiile precare, insalubre, facem apel tot la povestirea fiului:
„Memoria nu mă trădează: simt încă mirosul de petrol din camera lui tata, datorită cutiilor plate de conserve umplute cu petrol şi puse sub picioarele patului de campanie, pentru a evita migrarea ploşniţelor spre aşternut… Văd încă stratul cu garoafe, gura-leului şi zorele din dreptul cabanei numărul 5, unde era repartizat tata; văd clar chipul de om blând şi cald al «temutului comunist» Constantin Bujor, vecin de cabană, stând la soare şi contemplând cerul albastru; aud încă încurajările sportive ale ziaristului american Tom, jucând volei-bal pe terenul de sport de lângă troiţă şi nu uit chipul tetral al lui Victor Eftimiu, persiflând lumea din jurul lui…L-am cunoscut acolo pe Horia Liman, mai târziu cu funcţii importante în presa democrat-populară… L-am văzut, ferit de toţi, pe «internatul», pare-se danez, cu pipă şi ţăcălie, despre care se zicea că spionează tot Lagărul… I-am văzut, şi nu le pot uita chipurile, pe soldaţii păzitori ai Lagărului, toţi olteni şi vârstnici, care se adresau celor închişi cu bunăvoinţa moştenită din bătrâni… Îmi aduc aminte perfect de învăţătorul Trepăduş, sublocotenent în lagăr, despre care unii afirmau că e un «călău», după cum alţii îl considerau bun ca pâine caldă… I-am văzut şi pe cei care ieşeau ziua şi se întorceau seara în Lagăr, şi care lucrau în fabrica de ţigări vecină: în general, grupul comuniştilor, care aveau o zonă rezervată în incinta Lagărului. Erau disciplinaţi, demni, solidari… Şi simt încă gustul supei şi al prânzului luat împreună cu tata în camera lui, alături de câteva felii de salam de Sibiu, trimis de Grigore Malciu!”
Se cuvine să amintim, conform relatării lui Baruţu T. Arghezi, ajutorul acordat familiei de directorul firmei SOCEC:
„Ne trebuia un geamantan de dimensiuni mijlocii. Ale noastre erau mari, incomode şi destul de greu de transportat. În magazine, nici urmă de geamantane… Mama telefonează Domnului Ocneanu, directorul firmei Socec, personaj sensibil şi simpatic, editor de mai multe ori al unor volume scrise de tata. Ocneanu era, evident, la curent cu arestarea, dar, fiind evreu, şi cum situaţia evreească nu avea perspective de înflorire în epocă, răspunsul lui a fost, aş zice, conspirativ, dar prompt… Editura Socec îşi avea sediul în clădirea magazinului, celebru în Bucureşti, «Galleries Lafayette», de pe Calea Victoriei, zid în zid cu Prefectura Capitalei, între cele două firme comerciale exista un «concubinaj» care a permis Domnului Ocneanu accesul în depozitele de marfă, de unde el a scos un geamantan… albastru!
În acest geamantan a fost pus un pulover gros de lână, pantaloni de iarnă, perechea de bocanci confecţionată la fabrica Guban din Timişoara, graţie marelui prieten al familiei noastre, Domnul Frederic Ostern, câteva cămăşi, ciorapi etc. Într un ruksac au fost plasate câteva alimente durabile, cafea, zahăr, o sticluţă cu rom, ţigări şi alte mărunţişuri presupus necesare… Am pornit la drum de noapte cu trenul suprapopulat de călători de toate categoriile… ”
Se păstrează şi o scrisoare de mulţumire expediată din lagăr „duminică 10 oct. 1943”, adresată directorului celebrei firme „Socec” pentru ajutorul acordat:
„Iubite Domnule Ocneanu,
M-a emoţionat mult darul pe care l-ai făcut băiatului meu pentru mine. Sunt atenţii care nu pot fi niciodată uitate şi care în situaţia mea capătă un accent de sentiment fără păreche.
Să trăieşti şi dee-ţi Dumnezeu noroc.
T. Arghezi
Lagărul de internaţi politici
Tg.-Jiu
Duminică 10 Oct. 1943.
P.S. Bune salutări D-lui Director literar Profesor P. Haneş”
În publicaţia târgujiană Gorjanul, „organ de cultură şi informaţiuni” – care devenise foarte cunoscută în ţară şi atrăgea semnături din cele mai prestigioase – Arghezi putea citi atât ştiri locale, cât şi însemnări cultural-literare de interes mai general, referitoare fie la „Ramurile” lui C. Şaban Făgeţel, fie la preocupările marelui proprietar de pământuri şi autor de epigrame C. Calotescu-Neicu, prieteni apropiaţi.
„Cu ştirea Colonelului Leoveanu – îşi aminteşte Baruţu Arghezi -, Domnul Bărbulescu transmitea în Lagăr, lui tata, ştiri politice, dar şi sticle cu apă minerală, printre care se rătăcea, din când în când, şi una cu ţuică de prune! Tot datorită lui, funcţiona şi telefonul discret al redacţiei Gorjanului, de unde primeam destul de des veşti de la tata…”
Mai mult chiar, atenţi la evoluţiile militare ale frontului şi ale deplasărilor militare germane, în special în zonele Gorjului, Calotescu-Neicu, Făgeţel şi Jean Bărbulescu, împreună cu colonelul Leoveanu, alcătuiseră un plan strategic de punere la adăpost, în caz de urgenţă, a internaţilor politici:
„Se presupunea o invadare a Lagărului de către trupele SS, eventualitate pe care atât Jean Bărbulescu, Calotescu-Neicu şi Făgeţel, deopotrivă cu Colonelul Leoveanu, o prevăzuseră, în sensul unei «evadări» organizate a internaţilor. Tata fusese avertizat direct de această alternativă, stabilindu-se chiar un scenariu de retragere spre o direcţie precisă, unde automobilul lui Calotescu ar fi aşteptat.”

Un bun prieten al poetului: viitorul mitropolit Anania

În toamna lui 1943, se afla în detenţie, la Curtea Marţială din Bucureşti (aşa fiind numit, pe vreme de război, Tribunalul Militar), şi scriitorul Valeriu Anania, membru al cinului călugăresc, pe care poetul îl cunoscuse prin 1900 la Mănăstirea Cernica – mărturisindu-i că a venit aici ca „să învăţ a scrie pe dedesubt” – , dar acum îl ştia la mănăstirea gorjeană Polovragi din cheile Olteţului, unde îi şi trimite o scrisoare:
„În 1943, din Lagărul Târgu-Jiului i-am trimis prin poştă o îmbrăţişare, cu îndoiala că ar fi putut să ajungă până la el. Gândeam în privinţa evenimentului la fel. Poetul sălăşluia, prin apropiere, la schitul Polovragi. Îmbrăţişarea nu l-a găsit la schit. Poate că-l izolaseră autorităţile pe undeva, pentru penitenţă. Spiritul lui trebuie să fi fost suspectat de atitudini. Dar stareţul schitului, un călugăr cu sensibilităţi, în loc să o denunţe, i-a păstrat scrisoarea celui absent vârâtă în foile Evangheliei, pe altar.”
În evocarea „Amintiri la statura ceasului de-acum” – „Localnic al Târgului Jiilor” -, Valeriu Anania, care-l cunoscuse pe poet prin 1942, reproduce scrisoarea trimisă de Tudor Arghezi la Mănăstirea Polovragi:
„17 oct. Ziua Domnului, 1943
Blagosloveşte, Părinte Anania!
Dacă eşti la Polovragi şi încă nu ţi-ai început medicina la Bucureşti, rândurile mele o să-ţi spuie să suntem vecini de mănăstire, cuvioşia ta la schit şi eu la lagăr, tot un fel de monahism şi aici, cu diferenţa că această chinovie, din care îţi trimit amintirea mea, e cam internaţională şi eterodoxă. Avem şi noi o bisericuţă, gata construită, de curând, şi încă nesfiinţită, curată şi clară ca un chivot de altar, şi am găsit într-însa un zugrav foarte bătrân, lipit cu ochii şi pensula lui albastră, de faţa proaspătă a lui Iisus. Parângul de colea, de peste drum, se uită drept în turla ei, ca o icoană de piatră a lui Dumnezeu.
Ţi-am rămas de mult dator un răspuns la o scrisoare a cuvioşiei tale, lungă, primită acasă, în Bucureşti. Amânându-l în fiecare zi, zilele s-au făcut săptămâni şi săptămânile luni, fără să mă fi învrednicit până azi, când stăm alături, în marile seninătăţi ale Carpaţilor, să iau odată condeiul din călimară pentru tânărul meu sihastru.
Sunt localnic al Târgului Jiilor lui Tudor, a căruia statuie mică mă aşteptam să o găsesc de multe ori mai înaltă, grandioasă ca şi destinul pe care l-a servit, cum îl mai slujim unii din noi, în răspăr cu vremea, şi azi de la dintâi ale lunii. Lucrez la o piesă de teatru, făgăduită Teatrului Naţional pentru luna asta, citesc şi cred în viitorul şi puternicia neamului nostru, căruia fiecare din noi, în felul lui, i-a dat din inima şi din cugetul lui câte ceva. La vârsta mea, nu i-am putut da mai mult ca nişte slove durute, care au fost socotite păcătoase. Mă îmbărbătează însă umbra lui Tudor şi încă ceva, copaia din care îmi iese obârşia şi în care taică-meu a fost legănat cu piciorul bunicii mele, la furcă, pe aici prin prejur, la Cărbuneşti, acum 80 de ani. În rugăciunile schitului adu-ţi aminte, Părinte, şi de robul lui D-zeu, care te îmbrăţişează.
Tudor Arghezi”
Aceasta este scrisoarea de care pomeneşte Tudor Arghezi în „Predoslovia” sa la poemul dramatic „Mioriţa” al lui Valeriu Anania (carte apărută târziu, când scriitorul se găsea cu rosturi ecleziastice în Statele Unite ale Americii, octombrie 1965).
„Am găsit cartea poştală a lui Arghezi, sosită între timp, pe care stareţul Gherasim Bica mi-o păstrase cu sfinţenie, dar nu între foile Evangheliei din altar, cum greşit a reţinut – sau a exagerat – Arghezi, ci între scoarţele ceaslovului din chilia lui”.
Pe faţa cărţii poştale, la expeditor, poetul şi-a scris noua adresă: „Tudor Arghezi, Lagărul de internaţi politici, Tg.-Jiu”, lângă care se pot vedea cele două ştampile: cea politică (a lagărului) şi cea militară (era vreme de război):
„E de presupus că unele accente ale scrisorii ar fi îndrituit cenzura politică să oprească scrisoarea (Arghezi însuşi se îndoise că aceasta ar fi putut ajunge până la mine, ceea ce înseamnă că accentele nu erau simple scăpări).
Dacă totuşi epistola a ieşit dintre sârmele ghimpate, aceasta i s-a datorat, fără îndoială, colonelului Leoveanu, comandantul Lagărului, care avea pentru poet o stimă deosebită şi care l-a cruţat de unele rigori ale detenţiei. Mult mai târziu, prin 1956 sau 57, Arghezi mi-a povestit că-l aflase pe Leoveanu într-un spital din Bucureşti şi că se dusese la el, împreună cu Paraschiva şi cu semnele recunoştinţei. Nu era singurul caz în care poetul se simţea dator să se plătească de asemenea datorii. În perioada cât a fost absent din literatură, adică între 1949 şi 1955, o vreme destul de grea, uneori foarte grea, aproape de limita de jos a existenţei lui şi a familiei.”.
Intuiţia lui Arghezi privitoare la lipsa prietenului său Anania de la schit era exactă, căci iată ce mărturiseşte înaltul ierarh al Mitropoliei Clujului, Crişanei,Vadului şi Feleacului, într-o evocare a acelor ani de tristă amintire, din 15 februarie 2006, pentru cartea părintelui Moise:
«Dumnezeu în temniţă
Mă aflu la vârsta amintirilor, iar acestea nu sunt puţine când e vorba de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în sistemul concentraţionar. Experienţa mea de deţinut politic se întinde (desigur, cu intermitenţe) pe durata a peste două decenii. În 1943 (sub dictatura lui Antonescu) ispăşeam o condamnare de şase luni şi mă aflam în închisoarea Curţii Marţiale (aşa se chema Tribunalul Militar în vreme de război) pe strada Negru Vodă, din Bucureşti (…) Către sfârşitul lui ianuarie am fost strămutat la Jilava (…). În februarie am fost transferat în Lagărul de Internaţi Politici din Târgu-Jiu, anume în secţia a doua, o amestecătură de deţinuţi politici la propriu, precum şi foarte mulţi dezertori de pe toate fronturile şi de toate naţiile, aşa încât imensa baracă de scânduri, cu priciuri pe patru caturi, purta porecla de Arca lui Noe. Secţia întâi era pentru cei avuţi, care-şi puteau plăti hrana şi confortul; din ea plecaseră, nu de mult, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi şi, mi se pare, Zaharia Stancu. Cea de a treia, la numai cincizeci-şaizeci de metri de a noastră, le era rezervată în exclusivitate comuniştilor, pe care-i vedeam plimbându-se prin ţarcul de sârmă ghimpată. Se spunea că acolo era şi Gheorghiu-Dej (cel care avea să evadeze câteva luni mai târziu).Comandantul lagărului era colonelul Leoveanu. Ştiam că din ordinul său se construise în curte o biserică de lemn (pe care Arghezi, într’o scrisoare trimisă mie din lagăr la vremea când eu eram încă liber şi pe care am găsit-o la Polovragi după ce am fost eliberat, o caracteriza „curată şi clară ca un chivot de altar”, s.n.Z.C.). După sfinţirea ei, un preot din oraş a fost numit să oficieze slujbele, iar răspunsurile liturgice urmau să-i fie date de un cor al deţinuţilor politici, mult mai numeroşi decât pe Negru Vodă. În secţie ne aflam doi clerici, eu şi un preot din Moldova, Istrati. Spre surprinderea noastră, când locotenentul de serviciu i-a scos pe ortodocşi pentru a asista la prima Liturghie, acesta ne-a spus că, din ordinul comandantului, cei doi preoţi nu au voie să meargă la biserică şi vor rămâne în baracă. Am cerut de mai multe ori să fiu primit „la raport”, spre a-i cere colonelului explicaţii, dar am fost refuzat. Atunci am declarat că voi intra în greva foamei, comandantul s’a speriat şi m’a primit de îndată, spunându-mi că, după părerea lui, un preot condamnat nu mai este vrednic să intre într’o biserică. Eu i-am demonstrat că, dimpotrivă, păcătoşii sunt primii care au nevoie de biserică, şi i-am dat exemplul tâlharului de pe cruce. Asta l-a luminat, l-a încălzit, a devenit prietenos, a stat mult de vorbă cu mine şi mi-a lăudat „nesupunerea”. Asta, zicea el, se cheamă consecvenţă.
– Vezi dumneata, părinte, bisericuţa aceasta a fost în întregime lucrată de comunişti, fiindcă doar printre ei se află meşteri calificaţi pentru o astfel de treabă. Ştii însă ce s’a întâmplat? La sfinţire, i-am invitat şi pe ei să participe, dar au refuzat: Domnule comandant, ne-aţi dat ordin, am făcut-o, dar în ea nu intrăm… Şi asta, vezi, se cheamă tot consecvenţă.» (Va urma)
Documentar de Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here