Tudor Arghezi și lagărul de internați politici de la Târgu-Jiu (II)

303

Prietenii poetului încarcerat: Col. Șerban Leoveanu și Jean Bărbulescu
Cum să poată uita Arghezi acest „sejur” forţat, când mărturiseşte că „am neamuri de Tudori la Cărbuneşti, pe care nici nu le cunosc (…), dar mi-e dor de ele”… Apoi, această detenţie a semănat mai mult cu un „domiciliu forţat”, de vreme ce doi mari bărbaţi de ispravă ai Gorjului, Jean Bărbulescu (directorul-proprietar al ziarului „Gorjanul”, fondat la 15 martie 1924) şi însuşi comandantul Lagărului, colonelul Şerban Leoveanu, s-au străduit să-i facă poetului perioada de internare mai uşoară…

Dacă de primul îl lega o „ineluctabilă suvenire”, găsindu-i gazeta interesantă şi bine scrisă, celuilalt – „alt mare om cumsecade” – îi rămăsese, însă, chiar îndatorat. Colonelul, aflând de la mai multe personalităţi oltene de trimiterea lui Arghezi la Târgu-Jiu, s-a simţit şi el însuşi angajat „în jurul acestui eveniment de proporţii istorice”, declanşat, cum se ştie, de publicarea incriminatului pamflet „Baroane” în „Informaţia zilei” din 30 septembrie 1943.
Distinsul ofiţer – care comandase regimente întregi şi fusese o vreme chiar prefect de Gorj – realiza că are o „misiune” foarte dificilă, căci „Lagărul fusese, în fond, insula de refugiu organizat al autorităţilor româneşti, unde atât comuniştii, legionarii, opozanţii regimului de război, evreii cu afaceri importante (de pildă Max Auschnit, mare proprietar de uzine la Reşiţa ) au avut asigurată existenţa, fiind scăpaţi de presiunile sângeroase ale lui Killinger. Paradoxal, dar autentic, Lagărul de la Târgu-Jiu a fost, pe tot timpul războiului, locul unde o mare parte din valorile umane ale timpului au fost salvate de soarta pe care alte guverne din ţările vecine le-au hărăzit-o intelectualilor, muncitorilor sau militarilor opuşi războiului şi ocupaţiei naziste. Faptul face parte din generozitatea şi spiritul profund umanist al poporului nostru.” Ideea de toleranţă şi înţelegere a popoarelor năpăstuite în respectivul moment istoric o întâlnim exprimată destul de clar într-o notă publicată de ziarul „Gorjanul”, la doar două zile după asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu – „România în faţa evenimentelor. Neutralitate deplină şi omenie”:
„Evenimentele întâmplate în Polonia, în ziua de 17 septembrie, au determinat guvernul polonez să ceară Statului nostru ospitalitate, pentru Preşedintele Republicii şi pentru miniştri. Dreptul de a da azil este un drept sfânt, înscris nu numai în uzul internaţional, ci – de la începutul începuturilor – în cartea omeniei.
Primind pe cei care cer azil, nu înseamnă că încalcă liniile obiectivităţii de atitudine. Ci doar răspunzi literei sacre din această carte a omeniei. Primind pe pământ românesc pe conducătorii Statului polon, noi continuăm să ne menţinem într-o desăvârşită neutralitate.”
Comandantul Lagărului – care primise „Dosarul Arghezi” de la însuşi Conducătorul Statului, – mărturisind „totala lui simpatie”, realizase, aşadar, gravitatea momentului istoric şi reacţionează ca atare, în spiritul unei ireproşabile conduite faţă de „maestrul Arghezi”, căruia îi dă frecvente „permisii” în oraş, iar cu prilejul vizitei pe care fiul deţinutului, Baruţu, în vârstă de 17 ani, i-o face tatălui, pe la jumătatea lunii octombrie 1943, le pune acestora „la dispoziţie pentru câteva ceasuri” biroul păzit de sergent, pentru a vorbi în linişte şi a nu fi deranjaţi.
Dar să urmărim relatarea lui Baruţu T. Arghezi care-şi vizitează tatăl în lagărul de la Tg.-Jiu, prin octombrie 1943:
„La Târgu-Jiu plouase. Noroiul se înfrăţise cu priveliştea neagră a gării inundate odată cu sosirea trenului, de strigăte, văicăreli şi ghionturi. Domnii de la clasa întâia fugeau după trăsuri, în vreme ce călătorii de pe acoperişurile vagoanelor îşi aruncau bagajele neamurilor de jos, descoperite prin ţipete şi fluierături. Soldaţi în cârje, femei în broboade negre, copii cu picioarele goale. Un ţignal rupe hămăiala generală, urmat de tropot de bocanci şi comenzi militare: dintr-un vagon «special» cobora o «comisie» de ofiţeri superiori, primită cu un protocol improvizat ad-hoc: colonei şi maiori, aşteptaţi de cele trei birje ale oraşului, rechiziţionate. Mergeau la unicul hotel şi de acolo la lagăr pentru nişte controale. Mă iau după golul făcut prin mulţime de trecerea lor şi urc în căruţa care luase geamantanele, spunând ordonanţei că şi eu merg tot acolo unde se duc şi domnii ofiţeri. Ţăranul îmbrăcat soldat m-a luat cu el pe capră şi m-a dus în «centru», la Hotelul Regal…
Paşii spre lagăr i-am făcut pe lângă Coloana Infinită, neştiind atunci că şi celălalt oltean, Brâncuşi, suferea de dorul ţării libere, de dragul Peştişanilor lui străbuni şi de depărtările tot mai adânci de vatra lui. O cărare pietruită pe lângă un gard fără sfârşit şi câteva sentinele profilate, pe depărtările Retezatului [Parângului,n.n.], ca nişte stânci. O somaţie, un interogatoriu, un pas dincolo de sârma ghimpată. Am fost dus apoi direct la comandantul lagărului, în biroul căruia l-am îmbrăţişat, plângând, pe tata.
– Domnul colonel m-a anunţat că ai venit şi ne-a pus biroul dumisale la dispoziţie ca să vorbim pe îndelete, mi-a spus după lunga îmbrăţişare părintească. Aici nu ne aude nimeni. Ce faceţi voi? Dar directorul ziarului? Auzisem că sunteţi arestaţi… Noi suntem aici acuzaţi de comunism, când de anarhie. Articolul meu e citit în tot lagărul, începând cu colonelul şi terminând cu soldaţii care sunt ţărani…
Am primit de la comandantul lagărului, pe răspunderea lui, permisiunea să stau două zile în lagăr cu tata. L-am cunoscut pe temutul comunist Bujor, care-şi îngrijea florile semănate în faţa cabanei. L-am cunoscut pe Tom, un tânăr reporter american, acuzat mi se pare de spionaj. Cine nu era spion în acele vremi tulburi?… L-am cunoscut şi pe Nicuşor Graur căruia un coleg literat şi dramaturg [Victor Eftimiu, n.n.] îi luase la un joc trişat de cărţi până şi pătura albastră cu care se învălea noaptea! Acolo era şi Vasile Canarache, marele cercetător al antichităţilor dobrogene, cu care seara tata bea câte o cafea.”
Secvenţa aducerii poetului la Tg.-Jiu a fost rememorată şi de prietenul său Valeriu Anania, după cum i-ar fi povestit-o însuşi poetul:
„Pomenirii lui Tudor i-aş adăuga o amintire. Mai povestea Arghezi că din gara Târgu-Jiu mergea spre lagăr cu o birjă la o oră foarte târzie, însoţit de un ofiţer aspru şi tăcut, care avea misiunea de a-l escorta şi, bineînţeles, de a preveni orice comunicare a deţinutului cu oamenii liberi. Când birja a trecut prin faţa statuii lui Tudor, poetul şi-a ridicat pălăria.
– Cu cine te-ai salutat? A intervenit, cu un bob zăbavă, ofiţerul; uitându-se împrejur şi nevăzând pe nimeni.
– Cu un strămoş al meu, a răspuns prizonierul, tărăgănat, dintr-o mustaţă şireată.”
De asemenea, în camera strâmtă din baraca acoperită cu carton, Arghezi va scrie „Seringa”, ce va fi jucată cu mare succes după război, de teatrul din Piaţa Amzei. Pe manuscrisul piesei „Seringa”, colonelul Leoveanu pusese rezoluţia: „Nu conţine nimic suspect.”, prevăzută de data de ieşire cu ştampila Lagărului. Relatarea lui Baruţu T. Arghezi, confruntată de noi şi cu alte mărturii, este destul de exactă:
“În lagăr, ca şi odinioară la Văcăreşti, tata îşi concentrase timpul detenţiei în călimară şi condei, scriind o piesă de teatru al cărei prim titlu a fost Vera, stabilit apoi Seringa, jucată abia după război. Încă din zilele când l-am vizitat, lucra la schiţarea piesei pe care a terminat-o într-un timp destul de scurt. Exemplarul manuscris ieşit din lagăr purta menţiunea «Nu conţine nimic suspect», întărită de parafa şi semnătura comandantului.
Piesa de teatru i-o ceruse Liviu Rebreanu, care era atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, însă „Rebreanu nu a mai îndrăznit să pună în scenă piesa unui stigmatizat politic, ceea ce l-a înfuriat pe autor, care, şi aşa, nu-l avea la inimă.”
Să precizăm că piesa „Seringa” s-a jucat în două stagiuni, pe rând, pe scena studioului Teatrului Naţional „I.L.Caragiale”, intenţionându-se şi un boicot public, care s-a desfăşurat în felul următor: la o replică din actul I (fiind vorba de fata unui mare bogătaş rămasă grea şi trimisă de tatăl său „să fete în străinătate”), un grup de tineri şi tinere „a început să fluiere şi să huiduiască”. Reprezentaţia a continuat, dezaprobările fiind răsplătite de sală, la final, cu aplauze. Privitor la acest mic incident intenţionat, Arghezi preciza: „Câteva fluierături puse la cale – vreau să ignor cu generozitate sursa unde au fost organizate – s-au izbit de sonorul glas de peşteră vastă al aplauzelor cari le-au eliminat (…) Numai că atunci când e o similitudine organizată, tentativa e falsă şi cade în ridicol.”
„Seringa” era o bucată ruptă din viaţa poetului, care în 1939, din primăvară şi până toamna, a suferit de o cumplită boală, fiind supus unui chinuitor tratament. Undeva el spune că, dacă pentru boala Mitzurii din 1940 a consultat 8 medici, pentru boala sa din 1939 „m-au văzut şi revăzut 42 de dobitoace medicale”, multiplicând „analizele, cardiografiile şi scopiile până la stupiditate”.
„În jurul meu – mărturisea poetul – plutea atmosfera de înmormântare, întărită de marii pontifi ai lui Esculap, care, nici mai mult, nici mai puţin, mă şi catalogaseră drept canceros. Noroc de un aşa-numit şarlatan, doctorul Grigoriu-Argeş, care, cu preparatele lui, m-a vindecat în scurt timp şi mi-a mai lăsat la dispoziţie încă mulţi ani…, o nimica toată şi spre necazul unora”.
Privitor la boala lui Tudor Arghezi, demne de amintit sunt consideraţiile lui Şerban Cioculescu: „Vindecat, pacientul n-a contenit să facă atmosferă, oral, în corespondenţă şi publicistic, contra medicinii oficiale, sprijinindu-se, fireşte, de la clasic la clasic, pe autoritatea ilustrului său confrate, Molire”.
„Îmi pare rău de întoarcerea printre oltenii mei în calitate de arestat, dar fiind cu ei înt-un moment de acerbă încordare românească, mă simţeam, aş zice, în siguranţă, îmi povestea tata într-un ceas de amintiri. Puţinii intelectuali de atunci, şi mai mult ţăranii cu care veneam în contact mai direct, îmi dădeau sentimentul că vom ieşi întregi şi în viaţă dintre sârmele ghimpate ale lagărului. Câţiva juveţi mai bătrâni şi care fuseseră luaţi în armată şi daţi la pază, mi-au spus într-o noapte că dacă lagărul va fi atacat de nemţi – ceea ce nu era deloc imposibil – satele din jur sunt gata să sară în ajutor. Mai mult, unul dintre ei îmi arătase un loc anume pe unde s-ar fi putut scăpa la nevoie… Deşi eram arestaţi şi fiecare duceam în cârcă povara unei învinuiri deloc uşoare, simpatia oltenească pentru noi toţi era simţită în vorbă, în atitudine, în aprovizionare, în ceea ce legea şi ordinul nu putea stabili. Sentimentul comun dintre paznici şi arestaţi, dintre oraş şi sat, cătun gorjenesc şi lagăr, l-am simţit prezent şi activ de nenumărate ori. Era în fond sentimentul ţării, îngenuncheată de cizmă şi baionetă străină. Câte odată noaptea auzeam un fluier: era câte un pui de gorjan care cânta de pe undeva, pentru singurătăţile noastre, doina Oltului…”
(Va urma)
Documentar de Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here