Trilogia “Eșecul cartofilor cruzi” la final: „Renumele trandafirului” Vol.III de Lazăr Popescu

110

1.Renumele trandafirului (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2013, 174 p.) încheie trilogia romanescă „Eșecul cartofilor cruzi”, o panoramă narativă a societății românești de la începutul secolului al XX-lea până la 11 septembrie 2001 (ziua apocaliptică new-yorkeză în care organizația Al Qaeda a pus în practică lovitura aeriană asupra Turnurilor gemene, World Trade Center), deși există și unele momente și secvențe ce evocă realități sociale mai aproape în timp. Personajul principal, profesorul Lucian Ionescu, strănepotul conservatorului democrat Take Ionescu, continuă a ține la zi „cronica” satului natal Dealul cu Ulmi, situat undeva în zona Mătăsarilor, topos mirabil în care revine ori de câte ori viața de la oraș îl deprimă și oamenii îl dezamăgesc. Mai ales în condițiile nesfârșitei noastre tranziții postdecembriste, când își fac apariția pe scena politică tot felul de carieriști, impostori și mafioți…

Dincolo de platformele ideologice manipulatorii, de demagogia populistă și civismul simulat al politicienilor, țara se adâncește tot mai mult în mocirla unor zgomotoase confruntări, înrobindu-se intereselor politico-economice străine. Sloganul „Nu ne vindem țara!” din anii 90 (prin care stânga politică contracara acțiunile reformiste ale deschiderilor prooccidentale) a fost înlocuit cu constatarea „nu o vindem, ci o dăm degeaba”, sarcastică atitudine față de nesăbuita înstrăinare a avuției naționale prin simulacrul marilor privatizări și varii jocuri de putere, în complicea lor succesiune, la guvernarea României. Intrarea în Uniunea Europeană nu a adus țării bunăstarea și siguranța scontate, dimpotrivă – din cauza cameleonismului și arbitrarului politic – nivelul de viață a scăzut, rândurile disponibilizaților și șomerilor s-au îngroșat, înrobirea financiară a statului s-a dublat, ba chiar mai vechile principii, ce priveau independența și suveranitatea ,au fost ajustate cu imperativul comunitar al „limitării” anticonstituționale… Toate aceste aspecte devin prilej de discuții chiar pentru locuitorii Dealului cu Ulmi, cu atât mai mult ale personajului-narator (aflat acum într-o postură «dorică») Lucian Ionescu. Romanul însuși începe și se sfârșește cu rotunda amărăciune: „În perioada de tranziție, în România e un talmeș-balmeș de nedescris” (I, p.5); „În perioada de tranziție, în România, e așa cum vă spun…” (subcap. final 62, p.173).
Deși Lucian Ionescu adeseori „strivește o înjurătură între dinți”, realitatea nu poate fi evitată, în consecință viața lui se complică. La început, activând în cadrul Convenției Democratice, aderă la imperativele așa-numitei Revoluții, implicându-se în destinele comunității locale din Dealul cu Ulmi: „Opoziția din Dealul cu Ulmi era mai de Doamne-ajută decât cea din Târgu-Jiu”! Dar jocurile politice „de la Centru”, care se fac pe Dâmbovița, controlează până în cea mai îndepărtată localitate „mersul” revoluției, așa că protagonistul nu va întârzia să înțeleagă repede că locul său nu poate fi acolo, mai ales după alegerile din Duminica Orbului (20 mai 1990), care vin să legitimeze un regim protecționist față de exponenții fostei dictaturi comuniste, dezamăgind pe cei ce crezuseră în idealurile Revoluției… Fesenismul, ca ideologie populistă și acțiune politică inerțială, a accentuat clivajul între clase și categorii sociale, colorând orizontul general de așteptare al românilor, cu amăgiri, paleative și simulări reformiste. Vorba unui poet local, care scria într-o gazetă din Târgu-Jiu o Doină destul de aplicată fenomenului ca atare: „Un te duci, pe un te miști,/ Dai numai de feseniști…”
Viața lui Lucian Ionescu continuă a se desfășura între „micul oraș de provincie” cufundat într-o „neorânduială cenușie” și Dealul cu Ulmi, unde „feseniștii”, foștii comuniști, se confruntă cu „opoziția”, unii din interes, alții dintr-un crez mai înalt în destinele nației române. Nicolae Piftie, zis și Lae, Mistrie zis și Mișu, Ilie Dulie, zis și Sfântu și Dumitru Bujie, zis și Mitică Lampă, sunt personaje politice arhicunoscute în Târgu-Jiul posdecembrist ca și în zilele noastre, la fel unele figuri din mediul didactic universitar, întâlnite și în celelalte volume, ba chiar în piesa de teatru ce se dedică episodului exmatriculării autorului din Universitatea Submontană, ridiculizându-se „reforma Targa-Țăruș”… În acest sens ni se dezvăluie încă o dată semnificația mai generală a romanului privind „eșecul cartofilor cruzi”, cam ceea ce ar bate către teoria „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu.
Reproducând dintr-o lucrare de legumicultură, publicată în 1987 la „Facla” din Timișoara (autori: Zaharia Suciu, Teodor Pleșa, Mircea Goian), un text privitor la cultivarea acestei legume, putem înțelege de ce autorul a reținut, ca metaforă mai generală a trilogiei, prescripțiile cultivării „cartofului timpuriu de vară”: pregătirea terenului din toamnă prin „desființarea” culturii anterioare, nivelarea terenului, administrarea gunoiului de grajd, prășitul, irigatul, combaterea bolilor și dăunătorilor, în sfârșit recoltarea manual „în perioada mai-iunie”. „Eșecul cartofilor cruzi e teoria formelor fără fond”, îi precizează într-o conversație on line Lucian Ionescu amicului de peste ocean, prof. Vlăduț Ștefănescu, vizând „inconsistența noastră valahă”, „lipsa noastră de proiect”, scindarea în tabere a „vulpilor cu trandafiri la butonieră” (pp.127-128). Și asta în contextul unei Europe politice numite Uniune, cu comisari, ca și cealaltă „ciocănaro-securistă”… Iată un titlu sui generis, destul de interesant și capabil să surprindă o întreagă problematică românească, îndeosebi tranziția politico-socio-economică prelungită până la începutul mileniului III, când regimul vuvarului Iliescu (care „pupă poala rușilor”) va fi înlocuit cu cel al lui Băsescu (care „o pupă pe-a nemților și pe-a conțopiștilor din Bruxelles” – p.167). Cât îl privește pe Emil Constantinescu omenașul, acesta „ar fi fost ce-a fost, dar nu a avut oameni”, „oricum mai bun decât varianta Manolescu, un narcisiac cum sunt toți criticii”. În privința lui Emil, care a „cotrocenit” un mandat și putea să facă mai mult, s-o spunem pe șleau, după cum el însuși a afirmat într-un interviu: „M-au învins structurile”… Structurile fesenisto-securiste, moștenite desigur, care s-au perpetuat sub forma capitalismului de cumetrie și cameleonic, transformând țara într-o pradă continuă, prin stratagemele și ingineriile „băieților deștepți”, dar și prin complicitatea transnațională a unor marionete la nivel înalt…
2.Pe fondul acesta de „simulată tranziție”, Lucian Ionescu vede cum se afirmă tot mai grobian, uitând de morală și bun simț, căpătuiții zilei, ba mai mult, cum în cadrul Universității Submontane, la care este angajat, el devine indezirabil (ca și colegul său Vlăduț Ștefănescu), fiind nevoit să-și apere drepturile în instanță. Dacă amicul său pleacă într-un lung periplu occidental, Lucian Ionescu rămâne să-i citească poemele dintr-un caiet încredințat, Euro (penele), un fel de încercări ludico-satirice și parodice ce vizau realități românești. Iată începutul primei Euro (pene) din cele șapte transcrise, un fel de insinuantă invocație epopeică în nota amintită: „Ține-mă, Doamne, bine sănătos/ c-atâtea lucruri sunt de spus, atâtea/ în blânda țărișoară ce trage să moară./ Să n-o lăsăm să moară./ Să scriem.” Un fel de bășcălie , amară desigur, „balcanico-latino-tracă”, transmițând un puternic sentiment de încredere în memoria scrisă. Credința în scrisa manent, un fel de memoria crudelis și mesaj restaurator pentru vremuri așezate, devine un laitmotiv al acestei trilogii narative, mai întâi al nepotului către unchiul său Titicuță Ionescu, „cel mai iubit dintre unchi” (p.140). Iată și în acest al treilea volum angajamentul luat altădată în fața aceluia, ca un legat moral și spiritual, asumat cu o lucidă conștiință a încrederii în virtuțile justițiare ale cuvântului: „Voi scrie Romanul, da, sigur, îl voi scrie, își zicea Lucian Ionescu. Noul Roman Român. Îl voi scrie […]Ca o baterie solară textul se încarcă de electricitatea secundei. A scrie ca și cum ai vorbi. A vorbi ca și cum toate acestea ar mai însemna încă ceva…” (subcap. 22, p.94). Romanul cu pricina se scrie, așadar, de la sine, într-atât de urgentă e nevoia de confesiune terapeutică și de caldă este substanța epicii.
Dar romanul, în general, nu se închide în această semnificație străvezie. El oferă și o soluție: aceea a „eroismului” în cultură, mai bine zis, a rezistenței prin cultură: „Soluția e una singură. Eroismul! Doar eroismul poate anihila eșecul cartofilor cruzi. Poate da un semnal. Poate transmite o boare răcoroasă, un vânticel de speranță. Care va reveni… Eroii vor veni. Și militari, și politici, și culturali… Așa va fi! Așa va fi, Patapievici! Așa va fi!” (subcap. 55, p. 156). Și mai departe: „Doar apariția unor eroi ne-ar putea îndrepta. Eroii sunt singura scăpare. Nu ăștia…” (subcap. 60, p.167).
Și, desigur, Darie nu va uita… Nu va uita nimic din câte s-au întâmplat, îngenunchindu-l!
Ușor se poate vedea că în spatele prozatorului se manifestă un suflet liric, ba mai mult, o atitudine fățișă și recriminatorie, nu de vendettă, dar de chemare la judecată a …torționarilor. Romanul acesta pare scris într-o permanentă vervă rememorativă, dar și cu o tendință oarecum vindicativă, oricum, funcțiunea terapeutică a narativității confesive este o realitate (să amintim că unele situații biografice au fost transpuse și în registrul scenic al unor piese de teatru!).
Acolo unde legea este nelegiuită, unde ea nu se aplică sau se lasă legată la ochi cu șapte ochelari de cai, revine cuvântului scris, ca atitudine și mesaj, sarcina tragerii la judecata de apoi… Iată în ce constă acest eșec al cartofilor cruzi, un respiro de memoria crudelis peste vremuri, care-l implică nu numai pe autor, într-o odisee particulară, dar în general societatea românească, de la instalarea comunismului până în zilele unei tranziții care nu se mai termină, o tranziție împovărătoare pentru majoritatea românilor și dulce „ca glonțul patriei” pentru hoțomanii complicităților politico-economice și financiare, naționale și transnaționale.
Deopotrivă cronică de familie, frescă socială, roman de moravuri, politic și eseistic, poate întrucâtva și roman de dragoste, oricum scriere izvorâtă dintr-o remarcabilă memorialistică, “Eșecul cartofilor cruzi mărturisește larga disponibilitate creatoare a unui scriitor plurivalent ce aduce în literatură o parte interesantă din zona de nord-vest a Olteniei, cu istoria și modul de viață, cu tradițiile și diferența specifică în cadrul spiritualității alutane.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here