Într-o linişte aproape suspectă, săucanul Ion Vârlan – cel mai vârstnic gorjean, care-ar fi încherbat pe 16 decembrie anul acesta matusalemica vârstă de 105 primăveri, a trecut în veşnicie. Doamna Tanţa şi soţul acesteia, învăţătorul pensionar Eugeniu Brânzan, din satul Seuca, comuna Peştişani, i-au avut de grijă omului ce se născuse într-un mileniu – în anul marii Răscoale de la 1907 şi a închis ochii în Mileniul III.
Cu aproape trei ani în urmă, amicul meu şi al dascălului Gicu Brânzan Puiu Pedagogu, alias Boierul boierilor, dar pre numele lui adevărat Constantin Fuiorea, mi-a propus să mergem cale de 9 kilometri, cu bicicletele, la Seuca. Unde aveam să-l cunosc pe ăl mai longeviv dintre locuitorii judeţului Gorj, Moşul Ion Vârlan. Om ce se bucurase, la împlinirea sutei de ani, de vizita şi atenţia preşedintelui consiliului Judeţean Gorj, dr. ing. Ion Călinoiu. Cel care i-a înmânat şi o sumă de bani, dar şi o Diplomă de Excelenţă, pare-mi-se. Cu o memorie încă în bună stare, prin anul 2009, Moşul Ion Vârlan mai păzea vacile şi se dovedea util în casa gospodarului şi stuparului Gigu Brânzan. Stăteam de vorbă, pe o bancă şi el ne privea “din picioare”, dar proptit într-un băţ rupt din pădurile seculare ale Seucii. Pe post de baston. Vorbăreţul ne spunea de aventuroasa viaţă a Reginei Maria, încurcând doar puţin lucrurile. Ştia de iubitul acesteia, Prinţul Ştirbei, pentru care, credea el, preafrumoasa Regină Maria l-ar fi părăsit pe Regele războinic Ferdinand. Ceea ce nu se întâmplase. Ne mai povestea şi despre doctorii nemţi, ce-l trataseră în al doilea Război Mondial, mai dotaţi cu ustensile decât medicii militari români de pe front şi, desigur, posesori ai unor medicamente mai bune. Ştia pe de rost, adică din memoria, inclusiv seria mitralierei cu care luptase contra ruşilor. Cărora românii le ziceau bolşevici, fără ca Moş Ion Vârlan să şi ştie de ce. Fusese însurat o singură dată, avea şi un copil pensionar, ce locuia într-o casă vecină, cu care nu vorbea. Zicea de fiu-său: „E mai bolnav ca mine, c-a fost minier la Motru!” Pe femeia lui o lăsase din pricină că tata socru nu-i dăduse ca zestre o „curea de pădure”, deşi i-o promisese. După aia, adică după ce şi-a părăsit muierea, a trăit singur până l-au chemat oamenii cu suflet bun Tanţa şi cu Gicu să stea cu ei. Nu s-ar zice că Seuca nu-i un sat cu puţini longevivi. Există parcă o bioenergie naturală, iar apa se găseşte greu, fiind tulbure din cauza argilei. O argilă pe care mulţi o apreciază şi o consideră binefăcătoare organismului. O simplă explicaţie a vieţii sale îndelungate se poate desprinde şi din următoarea scenă. Ne poftiseră la o masă cu brânză de vacă, slană, ceapă şi răchie. La un moment dat, Puiu lui Tică Tanu, alintat şi Puiu Drăguţu, îl întreabă: „Moşule, dar un rachiu mai merge?”. „Merge, merge!”, a răspuns imediat Moşul Vârlan. După care Puiu mai continuă: „Tanti Tanţa, adu-i şi moşului un pahar”. Ţi-ai găsit: „Nu beau între mese niciodată”. Iar doamna Tanţa se scuză: „Are sticluţa lui cu răchie, dar nu bea decât câte-o gură-două înaintea fiecărei mese”. Vă daţi şi singuri seama, că omul a gustat din rachiu, căruia francezii îi spun „apă de viaţă”, numai între mese. Şi nu s-a îmbătat niciodată, bând doar atâta cât să-i facă poftă de mâncare. Adio, Moşule Ion Vârlan şi Dumnezeu să te ierte şi să te aibă-n paza Lui.
Ion Predoşanu
