Tetradele tipologice ale lui Mircea M. Pop din „Arta de a fi vesel”

222

Nu-mi pun o întrebare retorică: ce fel de poet este Mircea M. Pop? Ci una iscoditoare, doritoare să afle cât mai multe lucruri despre autor şi despre literaturitatea lui.

Dar în primul rând ce este un autor? Michel Foucault are părerea că acesta este purtătorul/producătorul unui discurs transgresiv, al unui act „plasat în câmpul bipolar al sacrului şi profanului, al licitului şi ilicitului, al religiosului şi blasfemiatoriului”[1].
Mircea Eliade ar obiecta că prin religarea sacrului şi umanului în lumea modernă, omul areligios descinde tot din homo religiosus şi este, fie că vrea sau nu, opera acestuia, adică „s-a constituit datorită unor stări asumate de strămoşii săi, fiind în cele din urmă rezultatul unui proces de desacralizare.”[2]
Acest proces este şi el dualist căci poetul e un om trist care voieşte a se licenţia în „arta de a fi vesel”. Oximoronica atitudine împrăştie atâta linişte în jur încât, în stil oblomovian, autorul ezită ad infinitum între a da frâu emoţiei sau a o eradica printr-un râs rabelaisian, între a se confesa, mărturisindu-şi „lanţul nemulţumirilor” privind gramatica verbal-nominală drept „închisoare de cuvinte”, sau a se arăta, fericit ca un demiurg – că dialogul între senzaţii şi semnificaţii s-a materializat în „permutaţii” ludico-experimentale cam în genul celor conceptualizate de Jacques Derrida, cel preocupat de „originea mişcării, acel ceva care face posibilă o mulţime de configuraţii.”[3] dar şi în arte poetice, invocaţii didactice, definiţii, haiku-uri, ode, (auto)portrete etc.
Termenul „vesel” – găsim la un reputat filosof grec contemporan – este o categorie estetică şi ea situată pe traseul ascendent polarizat / grotesc-frumos[4].
A fi vesel înseamnă a fi glumeţ, hazliu, comic, umoristic, hâtru (precum Moş Nichifor Coţcariul al lui Ion Creangă). Carlos Bousoño pretinde a soluţiona o necunoscută: comunitatea de mijloace între poezie şi glumă: „într-un caz substituirea lingvistică are virtutea de a ne emoţiona în vreme ce în celălalt caz produce în noi un efect într-un anumit mod invers, de veselie zeflemitoare”[5].
Însă, poezia lui Mircea M. Pop e mai degrabă o dicţiune tragicomică, exuviantă, cam în maniera nichităstănesciană de a suscita în cititor în acelaşi timp şi râsul, şi plânsul. I-aş zice simultaneism şi cred că n-aş fi prea departe de adevărul gol-goluţ ca-n filmele lui şi cu Charlot în care procedeul e fundamental: aceeaşi expresie care ne face să râdem, în mod paradoxal ne emoţionează; prin urmare, poeticul trebuie receptat ca fiind prin esenţă inversul comicului; poetul poate fi uneori o persoană atât de rizibilă dar pe lângă toate acestea e o fiinţă ingenuă şi pură, plină de bunătate, generozitate, dragoste.
«Poetul» lui Mircea M. Pop – care de acum e metapoet – „ia cuvintele precum bijutierul pietrele / încercând să le potrivească / îndeajuns de sceptic / neştiind ce va ieşi, până la urmă”. Potrivirea argheziană şi hazardul dadaiştilor ies în relief ca legi adoptate dar din poziţia de „aristocrat al poeziei” care, totuşi, scrie „poezii nobile… învăluite într-o aură de mister”, cum la Lucian Blaga. De la „Pasărea sfântă” a lui L. Blaga, la „Pasărea în zbor” a lui C. Brâncuşi, care cântă, evoluţia nu-i decât una aşteptată… analogic. Apoi poetul se trezeşte aruncat, hamletian, în dilema demarării primului poem: cum „să-l înceapă / cu o consoană / că sunt mai multe / sau cu o vocală / că sunt mai gingaşe”?; cum să-l scrie: acasă sau în exil? Un posibil portret al poetului ar fi întocmai celui schiţat de Carlos Bousoño: el „ia ironia drept arma împotriva tristeţii / de aceea plânge cu un ochi / şi cu celălalt râde” şi „e un poet înţelept / care se mişcă cu dezinvoltură / în propriu-i câmp magnetic”.
Ironia este, pragmatic şi programatic, cuplată cu emoţia (vezi „Personal am privit cu emoţie”, pag. 21), precum şi „arta de a fi vesel” cu „arta de a nu face nimic”, rezultatul efortului fiind «nimicul» ca-n filozofia lui Heidegger[6].
Într-un „Sfat” către un confrate mai tânăr, Mircea M. Pop îl povăţuieşte pe acesta să lase poezia să curgă „Ţesută de firul inspiraţiei”, s-o recitească zilnic – căci poetica recitirii e totdeauna salutară – [7] şi s-o corecteze necruţător, fiind „judecătorul intransigent / care îşi joacă marea carte a vieţii”, deşi, vai, înşelător, „dintre toate artele / poezia-i cea mai ieftină / şi la-ndemână pentru creator”. Şi tot ea, vai, „este copilul vitreg al literaturii / ea exprimă doar sentimente şi idei / în epoca noastră computerizată / sentimentele sunt un produs desuet / iar ideile sunt şi ele demult perimate / de aceea nici nu există state de plată pentru poet / pentru că el profesează o meserie necunoscută de / societate / deşi ea se perpetuează din antichitate / precum prostituţia / doar că prostituatele încasează banii înainte / pe când poetul – dacă nu trebuie însuşi să plătească – / rămâne în cel mai fericit caz mofluz / văzute lucrurile astfel adică realist / poetului îi rămâne drept consolare eternitatea / care şi ea tot mai nerecunoscătoare şi străină / îi întoarce intenţionat spatele”.
Fireşte poemul e opera deschisă[8], viziune paradigmatică şi meditaţie sintagmatică, proiecţie a verticalităţii pe orizontală, iar „viaţa-i pentru poet o luptă / neîntreruptă / cu cuvintele…”. Care cuvinte sunt la rândul lor „inocente simboluri[9] pentru obiecte şi simţăminte” greu de biruit. „Oricum – ca să închidem cercul hermeneutic – poemul este / o perlă strălucitoare[10] pentru care poetul (Scoica) „ucide singurătatea precum pasărea cucuvea”, „aleargă peste munţi şi dealuri în întâmpinarea oamenilor”, ajutându-i „să-şi potolească setea / prin intermediul cuvintelor”, făcând – precum Moise cu toiagu-i – să ţâşnească spre ceilalţi gândurile sale, viziunile, idealurile „precum din stâncă apa de izvor”, urmând apoi a le fi mesager „ca într-un templu”, decizând „care dintre ei este îndreptăţit a intra pe poarta paradisului / care se cuvine să putrezească-n iad” (Vezi „Unii, alţii”, pp. 63-64)
Ţesătura pe firul inspiraţiei, vorbele „traversate de firul roşu al simţămintelor” pot fie să devină valori gratuite fie „bunuri de strictă necesitate şi bunuri de lux / uneori unul putându-se transforma în celălalt”.
„Pentru a-ţi putea da cu părerea / şi într-un caz şi în celălalt” eşti provocat să vezi „dincolo de suprafaţa tablourilor”, transhimeneutic, spărgând „coaja aparenţei / spre a degusta sâmburele dulce-amărui al esenţei”, adus în fenomenul de transaparenţă. Tablourile deci „au nevoie de ochi / spre a fi văzute, admirate, înţelese” ostensiotic, iar „ochii au nevoie de tablouri hrană spre a admira, a se incita, a înţelege” sensul prim, secund şi terţinclusiv – ca în transmodernism[11].
Ba, pe deasupra, eşti şi somat, de către vulgul cel futil: „Scrie, tâmpitule, o poezie ca lumea / să se bucure lumea / şi s-o memoreze / şi să viseze / crâmpeie de imagini din ea; / să rămâi şi tu în istoria literară / pentru un ceas, pentru o seară / măcar cu o poezioară / publicată cândva / undeva.”
Apropo, răsfoind „Istoriile” întocmite de Nicolae Manolescu şi Alex Ştefulescu n-am dat peste numele unor Mircea M. Pop, George Drăghescu, Dan Anghelescu, Victor Ştir, Zenovie Cârlugea ş.a. (?!), poeţi găzduiţi de TipoMoldova în colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană, editură care se doreşte selectivă şi promotoare a unor personalităţi copleşitoare ca însemnătate şi notorietate.
Prin urmare poetul se comportă când ca un Don Quijote, „în arena de hârtie / înfrânt de propria-i himeră”, când ca un Sisif, scriind iluminat, transfigurat, optimist „mişcătoare semne negre / pe imaculatul sedentarei foi / destinate eternităţii”, scriind convins că „poemul acesta / fi-va în sfârşit capodopera / mult visată”, scriind pătruns – pe măsură ce s-ar apropia de final – de „firul rece şi sever al îndoielii / menite a-l convinge / că iar şi iar / în naivitatea-i / s-a autoiluzionat / degeaba.” O voce interioară, potrivnică şi la fel de lucidă l-ar atenţiona: „ai grijă, ai grijă, / nu te îmbăta cu apa rece / a frumoaselor cuvinte sterile”. Şi l-ar determina să-şi caute mai bine propria formulă magică, aceea graţie căreia ar „merge la sigur”. În ce-ar consta ea această „formulă magică?”. Păi în a ţine cont de firul inspiraţiei, de cel al simţămintelor, de cel al îndoielii şi mai ales de „firul subţire de aur” obţinut prin înlăturarea zgurii. Alteori, poetul are senzaţia că nu el scrie poezia ci poezia îl scrie pe sine; ea îi pune foaia albă în faţă şi condeiul în mână obligându-l s-o maculeze, cu semnele negre ale gândurilor sale ori ale sentimentelor sale. O altă formulă magică ar putea-o institui şi o altă tetradă: arta de a fi vesel / arta de a nu face nimic / arta de a vorbi mult fără a spune nimic şi arta de a spune lucrurilor pe nume.
„Speciile literare” cultivate de Mircea M. Pop sunt: tabloul, portretul, povestirea, invocaţia, confesiunea, testamentul, inventarul, scrisoarea, poemul, ars poetica, constatarea, cotidiana, interogaţia retorică, sfatul, pastelul, mărturisirea, explicaţia, oda, haiku-ul, didactica, fresca, impresia, cântecul, definiţia, anotimpul, ipostaza, marina, micropoemul, peisajul, dialogul, permutaţia, lauda, livresca, erotica, pledoaria. Din acest unghi evaluată, lirica sa îl trimite pe critic, inevitabil, şi la stilul practicat de Gheorghe Grigurcu, la experimentalul insurgent prin ritualistica unei rostiri neutre, centripete, reprimate înspre centrul „alb”, „invizibil”, „intangibil”, mereu ţintit ca incandescenţă îngheţată, de vulcan pietrificat.
Deşi, Mircea M. Pop ştie a se diferenţia calitativ, a se plasa într-o alternativă viabilă, rătăcind solitar, mergând pe un drum închipuit, gândind nostalgic, ori ca un vrăjitor ţinând în frâu literele ce se împreună în cuvinte, de la un moment dat, spăşit, constată ca şi Constantin Brâncuşi, că „poetul e stăpânul dar şi sclavul cuvintelor” şi cu fiecare pas pe care-l face pe nisipul eternităţii e „tot mai aproape de Dumnezeu / sau poate de duşmanul lui”, „Versurile nu sunt altceva decât cioburi / din sufletul său”. În consecinţă – ne cutremură poetul adresându-ni-se imperativ – patetic – „să păşim în poezie încet / căci poezia se scrie încet / literă cu literă / cuvânt cu cuvânt” – Scrierea poeziei, pag. 178) ca într-o catedrală / mergând pe vârfuri / cu capetele descoperite / şi inimile deschise / pregătiţi a asculta / Cuvântul / din care înfloreşte / pururi lumina” – Mod de a lectura poezia, pag 230). Ca „un înger exilat în templul cuvintelor”, ca un „violonist cu arcuşul condeiului pe struna hârtiei”, poetul aspiră la perfecţiune, în timp ce scrie, făcându-şi singur din vorbe sicriu, aspiră a prinde „într-un vers / misterul întregului univers”, întrucât „aceasta-i toată arta”, iar „cuvintele” sunt „totul” „de la o vreme”, de când – „se autodenunţă” – poetul – îl interesează doar verbele „ce sugerează acţiune mişcare”.
Dar de ce ar fi cuvintele totul? Gérard Genette consideră că ele transformă gramatica într-un fel de vrăjitorie evocatoare: „cuvintele reînvie, în carne şi oase, substantivul în măreţia lui substanţială, adjectivul, veşmânt străveziu care îl acoperă şi îl colorează, şi verbul, înger al mişcării, ce dă primul impuls frazei”[12]
Pentru Mircea M. Pop cuvintele „pot purta minciuna în ele ori adevăruri etern valabile”, ele „sunt alfa şi omega începutul şi sfârşitul”, iar arta, totuşi, redă realitatea, fie ea servindu-se de pictor, de compozitor sau de poet, acesta din urmă minuni făcând cu poezia sa.
„Undeva” (pag. 247) e o bijuterie metaestetică şi transsubiectivă[13] pe care, din iubire şi plăcere a textului-în-sine „tăiată de-a curmezişul de umoare” constelată de inteligenţă, ironie, delicateţe, euforie, măiestrie, siguranţă: arta de a trăi[14] o reproduc în totalitatea ei justificativă: „Undeva există un simplu poet / ce o singură poezie / recită // mereu aceeaşi / cu alte cuvinte / şi aşa / nimeni n-o poate memora // undeva / un singur poet / exista / care neobosit / zi şi noapte cânta // undeva / dacă nu ploua / poetul poezia-şi zicea / şi atunci ploua // dacă nu ningea / poetul poezia-şi citea / şi atunci ningea // dacă poporul adormea / poetul poezia-şi rostea / şi aşa / îl trezea // undeva / un poet / minuni făcea cu poezia sa”[15]. „Corola de minuni a lumii”[16], poetul fiind un Nou Orfeu rechemat să reproclame extazul[17] ca metodă declanşatoare de noi posibilităţi de cunoaştere, un Profet-mag recelebrat graţie purităţii morale a doctrinei sale[18].
Note bibliografice:
1. Michel Foucault: Ce este un autor?; Taducere de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali; cuv. în. de Bogdan Ghiu; postf. de Corneliu Bâlbă; Idea Design Print Editură, Cluj, 2004, pag.44.
2. Mircea Eliade: Sacrul şi profanul; trad. de Brânduşa Prelipceanu; ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 177.
3. Jacques Derida: Scriitura şi diferenţa; trad. de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag; pref. de Radu Toma; ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 13.
4. Evanghelos Moutsopoulos: Categoriile estetice. Introducere la o axiologie a obiectului estetic; trad. de Victor Ivanovici, introducere de Constantin Noica, ed. Univers, Bucureşti, 1976, p. 26.
5. Carlos Bousoño: Teoria expresiei poetice; trad. de Ileana Georgescu, studiu introductiv de Mircea Martin; ed. Univers, Bucureşti, 1975, p. 280.
6. Martin Heidegger: Repere pe drumul gândirii; traducere şi note introductive de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu; ed. Politică, Bucureşti, 1988, vezi „Postfaţă la „Ce este metafizica?”. În gândirea lui Heidegger „nimicul nu e negarea a tot ce fiinţează, ci lumina negativă în care apare faptul de-a-fi, în care se manifestă miracolul (s.m., I.P.B.) că este fiinţare, şi nu Nimic. Nimicul este vastitatea termenului opus care conferă oricărei fiinţă şi certitudinea de a fi. Altceva-ul fiinţării pe care îl relevă Nimicul este tocmai Fiinţa. De aceea, Nimicul apare drept „vălul fiinţei”, treapta premergătoare către ea.” (pag. 279)
7. Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; trad. de Virgil Stanciu; ed. Polirom, Iaşi, 2003, in integrum, 405 pagini.
8. Umberto Eco: Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane; trad. şi pref. de Cornel Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Piteşti, 2002, in integrum, 277 pagini.
9. Tzvetan Todorov: Teorii ale Simbolului; trad. de Mihai Murgu; pref. de Maria Carpov, ed. Univers, Bucureşti, 1983: simbolurile sunt inocente când sunt originare şi aparţin limbajului sălbatic şi (pp. 310-338) nu pot fi acuzate de arbitrarietate.
10. Perla simbolizează centrul mistic, sublimarea instinctelor, spiritualizarea materiei, transfigurarea elementelor, capătul luminos, numinos al evoluţiei. E imaginea perfecţiunii ideale, fiind rară, pură, preţioasă. E lumina intelectuală în inimă, viziunea extatică. Atingem aici noţiunea de perlă ascunsă în scoica ei: dobândirea ei – întocmai cu aceea a adevărului, a cunoaşterii cere efort şi sacrificiu ş.a.m.d. (Vezi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri; vol. 3 (P – Z), ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 66-68).
11. Ion Popesu-Brădiceni: Din metafizica transmodernului; editura Napoca Star, Cluj, 2009, 246 pagini.
12. Gérard Genette: Figuri; trad. şi pref. de Angela Ion, Irina Mavrodin; ed. Univers, Bucureşti, 1978, pag. 238.
13. Adevărul operei nu poate fi conceput altfel decât în maniera în care un element transsubiectiv devine lizibil în în-Sinele imaginat la modul subiectiv. Mijlocirea acestui transsubiectiv o constituie arta (Theodor W. Adorno: Teoria estetică; trad. din limba germană de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble, Cornelia Esianu; coordonare, revizie şi postfaţă de Andrei Corbea; ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, pag. 401).
14. Roland Barthes: Plăcerea textului; trad. de Marian Papahagi; postf. de Ion Pop; ed. Echinox, Cluj, 1994, pp. 81-82.
15. Mircea M. Pop: Arta de a fi vesel; ed. TipoMoldova, Iaşi, 2012, colecţia Opera Omnia; 382 pagini.
16. Lucian Blaga: Opera poetică; cuv. în. de Eugen Simion; pref. de George Gană; ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 33.
17. Ioan Petru Culianu: Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu; pref. de Mircea Eliade; trad. de Dan Petrescu, postf. de Eduard Iricinschi; ed. Nemira, Bucureşti, 1998, 264 pagini.
18. Mircea Eliade: Arta de a muri; selecţie de texte şi note de Magda şi Petru Ursache; ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006, pp. 349-353.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here