Anul acesta, când sărbătorim Centenarul Marii Uniri din 1918, se găsesc tot mai muți băgători de seamă care, autodefinindu-se analiști despre toate cele și despre nimic, caută, împinși din interese oculte, să formuleze “teorii noi” și să publice tot felul de informații false despre înfăptuirea României Mari. Astfel, este ignorat vădit adevărul istoric, certificat în timp prin cercetarea, autenticitatea și valorificarea izvoarelor și documentelor istorice, surprinzând, din păcate, în ultima vreme și tăcerea specialiștilor din acest domeniu, parcă copleșiți de avalanșa propagandei dușmănoase a unor grupuri interesate din interior și din terțe străinătățuri, efectiv păgubitoare pentru istoria și existența ființei noastre naționale.
Și pentru că ne apropiem de ziua Centenarului Marii Uniri, iată și ce neadevăruri pot arunca în spațiul public unii, așa-zișii analiști istorici, uitând voit că toți cei care simțim cu inima și sufletul rădăcinile și ființa neamului, ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru mai binele țării, pentru perenitatea și unitatea etnico-teritorială a poporului român. În primul rând, astfel de indivizi, falsifică într-un mod grosolan lupta de emancipare și unitate națională a înaintașilor noștri, referindu-se, evident și la faptul că desăvârșirea statului național unitar român s-a făcut de către marile puteri, iar 1 Decembrie nu ar trebui sărbătorită ca zi națională, după cum nici imnul actual al României nu-și mai găsește rostul. De asemenea, acești pescuitori în ape tulburi, vorbesc și de faptul că românii din Ardeal ar fi fost mai atrași de cultura occidentală, mai exact de “superioritatea” culturii maghiare, decât de “balcanismul” vechiului regat, în plus se propagă ideea că omogenizarea românismului era împiedicată și de nivelul de dezvoltare al celor trei provincii – Transilvania, Basarabia cu Bucovina de Nord și România Mică (vechiul regat), favorabil provinciilor românești, aflate în acele timpuri sub stăpânirea “civilizatoare” și “ocrotitoare” a Austro-Ungariei. Și mai spun respectivii “analiști” că unirea tuturor românilor în anii 1918-1920, s-a realizat forțat, căci, bunăoară, nu toți românii ardeleni au dorit și s-au pronunțat pentru Marea Unire.
Dar, ceea ce refuză să înțeleagă acești pseudo-istorici, este faptul că în anii 1918-1920, s-a oficializat o realitate mult mai veche, recunoscută atunci și prin tratate internaționale, altfel, întregul proces al unificării vine de demult, dacă vreți, încă de la sfârșitul și după sec. X, când documentele și mărturiile vremii vorbesc deja de “Românii”, “Valahii”, “Țara Românească”, pentru ca abia după a doua jumătate a sec. XIX, România să apară pe hartă ca țară de sine stătătoare. În schimb, celelalte provincii românești -Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș, se găseau integrate, contrar voinței lor în granițele celor două mari imperii – Austro-Ungar și Țarist. Însă, acest lucru nu a însemnat niciun moment renunțarea la lupta lor comună pentru reîntregirea neamului, iar declanșarea primei conflagrații mondiale și intrarea României în război (era de neevitat), de partea Antantei, evident cu renunțări dureroase, dar fără a însemna și renunțarea la Basarabia, avea să fie până la urmă un miracol ceresc, reușind, atât prin luptă armată, cât și pe căi diplomatice internaționale, să fie readuse toate provinciile românești în granițele firești ale patriei-mamă. Sau altfel spus, se realiza unitatea națională deplină, unindu-se România Mică (137.000 km2) cu celelalte Românii amintite, ceea ce însemna România întregită, cu o suprafață de peste 295.000 km2. Și aici, pseudoanaliștii politici și istorici iarăși pierd din vedere un fenomen general valabil pentru Europa acelor vremuri și anume, contextul internațional în care s-a înfăptuit Marea Unire, fiind vorba de conștientizarea pentru libertate și unire etnico-teritorială a tuturor popoarelor aflate până la Primul Război Mondial sub stăpânirea marilor imperii, fiind vorba de: italieni, polonezi, sârbi, croați, cehi, slovaci, letoni, lituanieni, estonieni etc. Iar în ceea ce ne privește, noi, românii, ne-am obținut drepturile legitime, nici mai bine, dar nici mai rău decât alții. În același timp, trebuie să recunoaștem deschis că mișcarea pentru Marea Unire nu a fost unanimă, existând și români care nu și-au dorit neapărat acest lucru, cu mențiunea că aceștia erau legați cu precădere de nișele de interese care se intersectau transfrontalier și în acele vremuri. Pe de altă parte, să nu uităm că românii din provinciile ocupate de marile imperii, erau supuși unor mari presiuni și amenințări de către autorități, inclusiv unui proces continuu de maghiarizare și rusificare.
Dar ceea ce trebuie să reținem în privința înfăptuirii actului Marii Uniri, este și rămâne adeziunea marii majorități a românilor, în fruntea tuturor acțiunilor spre realizarea unității naționale depline situându-se, fără vreo îndoială, elitele intelectuale, politice și religioase, conștiente și responsabile de rolul lor în educarea patriotică a neamului, dar și de menire activă de a organiza, armoniza și conduce poporul în marea mișcare unionistă, cu precădere după 1848 și unirea Principatelor din ianuarie 1859, dar mai cu seamă după obținerea independenței de stat a României, din anii 1877-1878. Deci ar fi total incorect să te exprimi că românii, la modul general, și în special cei din Transilvania, nu au dorit unirea, invocându-se ideea că erau mai atrași de civilizația austro-ungară decât de Vechiul Regat. Însă, totul este un fals grosolan, căci, din multele exemple de adeziune la reîntregirea neamului, să ne oprim la discursurile lui Alexandru Vaida-Voievod, din Parlamentul Ungariei unde, dincolo de acuzele grave la adresa autorităților de la Budapesta, care desființaseră autonomia istorică a românilor din Transilvania și intensificaseră prin perfide căi și mijloace procesul de maghiarizare, se exprimă și în privința civilizației ungare: ”În ceea ce privește cultura maghiară și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne-o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne este mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea reoglindește viața sentimentelor noastre”. Altfel spus, se sublinia încă o dată în plus și pe această cale visul de veacuri și dorința nestrămutată a poporului român pentru emancipare și unitate națională, fiind până la urmă un gând la gând cu bucurii și în consens cu întregul val de mișcări eliberatoare, pornite simultan în Europa, cauzate fără niciun fel de îndoială, de marile nedreptăți ale stăpânirilor imperiale.
Iar pentru români, sosise momentul crucial -1918, când prin deciziile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, luate cu o mare majoritate de voturi, s-a hotărât cea mai mare împlinire națională din toate timpurile, cu mențiunea că prin înfăptuirea Marii Uniri nu s-a adus nici o atingere libertății și demnității altor popoare. Și pentru că nu a fost nimic ilegal și nedemocratic, deciziile românilor aveau să fie recunoscute și ratificate prin tratatele internaționale, încheiate la Paris, în anul 1920. Din păcate, după acele momente și acte istorice, propaganda revizionistă, în special cea maghiară nu încetează a se văicărea și manifesta zgomotos, anume că Ungaria a pierdut teritorii, cu aluzie directă la Transilvania în schimb, ignorând tendențios adevărul istoric, se fac că nu pricep că provinciile pierdute au aparținut paternal și de drept țărilor-mamă, iar ungurii se află în minoritate, atât în Transilvania, cât și în alte țări din bazinul Dunărean al Europei Centrale și de Sud-Est.
Așadar, toate documentele, cronicilor și actele istorice existente în arhivele instituțiilor de cercetare științifică ale statului român, dar nu numai, atestă, fără niciun fel de tăgadă că marea majoritate a românilor și-au exprimat actul lor de voință națională, și-au dorit și au militat energic pentru Marea Unire. În același timp, trebuie scoasă în evidență masa de intelectuali români, elitele politice, dar cu precădere dascălii și preoții care nu-și încheiau lecțiile și slujbele fără să spună în adunările în care vorbeau despre idealurile de emancipare și unitate națională a tuturor românilor și că “soarele românilor de la București răsare”. De altfel, se conturase un fenomen larg de conștientizare a oamenilor în spiritul unirii, iar pe atunci, bunăoară, în Transilvania lozinca elitei ardelene era: ”țineți cu poporul, ca să nu rătăciți”. Și astfel, conducătorii se ghidau după aspirațiile poporului, iar poporul își urma conducătorii, fenomen socio-etnic, teritorial și religios continuu marcat de urcușuri și coborâșuri, mai cu seamă după 1848, dar încheiat până la urmă într-un mod fericit, prin înfăptuirea Marii Uniri, în anul de grație – 1918. Așa că, trebuie să combatem cu tărie neadevărul istoric, cu atât mai mult cu cât în această perioadă a globalizării și de ce nu a europenizării, abundă tot felul de falsuri care afectează grav unitatea etnică, națională și teritorială a popoarelor istoric constituite și până la urmă stabilitatea și ordinea internațională. Asistăm, practic, la tot felul de abordări induse, insinuante, la o istorie contrafactuală și care nu au nimic comun cu realitățile trecutului, cu adevărata istorie, clădită pe cercetarea științifică și pe autenticitatea izvoarelor și documentației istorice. Acum totul se politizează și se falsifică, creându-se drum liber unor interese oculte, urmărindu-se cu perfidie stoparea năzuințelor și voinței naționale a popoarelor spre unitate și deplină libertate.
Așa, după cum asistăm cu stupoare în cazul României, și nu de acum, când ne apropiem să sărbătorim Centenarul Marii Uniri, ci de o lungă istorie în urmă. În primul rând, și nu din pură întâmplare, țara noastră este supusă unei avalanșe permanente de atacuri naționalist-revizioniste, inoculându-se opiniei publice internaționale ideea că Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate istorică în urma ratificării Tratatului de la Trianon, în 4 iunie 1920. Mai exact, că marile puteri au dat cadou României “înapoiate și balcanice”, înfloritoarea provincie Transilvania, ‘iluminată” secole la rând de către “civilizatorii Bazinului Carpatic”. Or de aici sunt evidente toate mișcările ulterioare ale revizionismului hungarist, și atitudinea mereu neprietenoasă la adresa poporului român, cu urmări imprevizibile asupra relațiilor prezente și viitoare dintre cele două țări vecine. În același timp, nu ar trebui să uităm o clipă că pentru destrămarea României, s-a pronunțat după înființare (1921) și PCR-ul, partid de extremă stângă, unealta fidelă a Moscovei și cu o conducere centrală recrutată din rândul militantismului “străin, cu ruși și bulgari, evrei și unguri, România fiind declarată “stat multinațional și imperialist”, de unde și cuvântul de ordine de la Comintern pentru destrămarea țării noastre. Iar întreaga propagandă antiromânească, avea să capete și “legitimitatea” oficială prin “tezele lui Roller”, în obsedantul deceniu de istorie falsificată (1948-1958), când practic, la comenzile URSS se făceau eforturi exasperate în a-i “convinge“ pe români că Marea Unire a fost de fapt un act nedrept, înfăptuit de către un grup de intelectuali burghezo- naționaliști, având sprijinul marilor puteri ale vremii. Nu în ultimul rând, asistăm astăzi în România la o altfel de propagandă antiromânească, alimentată cu precădere tot din afară de către grupurile cu interese oculte și diseminată în spațiul public prin manifestări radicale și violente de stradă, de către cozile lor de topor și de trădătorii de țară. Sunt evidente acțiuni cu mesaje false, provocatoare, menite să compromită legitimitatea instituțiilor democratice ale statului român, să destabilizeze ordinea publică, unitatea statală, siguranța națională și independența României.
Și din păcate, peștele de la cap se strică, căci până la urmă toate necazurile și relele care ne copleșesc astăzi, au legătură, în cea mai mare parte și cu complicitatea celor care conduc și guvernează România, așijderea neghiobia actualei clase politice, adică exact aceia care au obligația prin mandat popular să vegheze și să asigure echilibru, unitate și suveranitate țării și neamului românesc. Atunci să ne mai mirăm cine dă apă la moară antiromânismului și atentatelor venite de aiurea, care au un scop precis să destabilizeze și să destrame statul național român? Iar situația de acum se aseamănă izbitor cu ceea ce scria și Octavian Goga în 1916, adică: ”O țară de secături, o țară minoră/ căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari/ hoții improvizați astăzi în moraliști/ miniștrii care s-au vândut o viață întreagă/deputati contrabandiști…./ și ne prăbușim, nici de numărul dușmanului….căci o boală avem în suflet/e o epidemie înfricoșătoare, de meningită morală”.
În fine, într-un asemenea climat deloc confortabil poporului român, chiar nu vrem să înțelegem că trebuie pus piciorul în prag pentru a-i anihila cu dovezi și argumente veridice pe detractorii și inamicii Marii Uniri din 1918? Să așteptăm pasivi, la comploturi oculte, interne și internaționale, împotriva intereselor României? Oare, să nu fie românii capabili să-și apere demnitatea și unitatea de neam, lăsându-se așa de ușor prostiți de spectacolele mediatice siniste ale huliganilor care terfelesc și murdăresc continuu trecutul glorios și istoria plină de jertfe ale înaintașilor noștri, care și-au îndeplinit exemplar misiunea de a înfăptui și păstra unitatea și perenitatea acestui popor? Așadar, să ne strângem rândurile și toate energiile naționale, redându-ne, ca națiune de sine stătătoare, binecuvântarea și înțelepciunea de fi loiali și buni patrioți pentru această țară, de peste două milenii greu încercată de vicisitudinile istoriei. Avem și deviza: SĂ NU PIARĂ NICIODATĂ MÂNDRIA DE A FI ROMÂN! DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
prof. Vasile Irod
