Sunt omul jocului corect – Crezul de o viaţă al poetului şi omului de cultură Ion Sanda

225

Poeziile lui Ion Sanda sunt strigăte de durere înăbuşită, sunt lacrimi pe obrazul ars al patriei. Poeziile lui sunt chemare de clopot şi sunet de goarnă, sunt strigăte disperate pentru oprirea prăbuşirii. Scopul poetului este de a ne trezi în faţa dezastrului. Numai marii patrioţi de la 1848 au avut forţa şi curajul, abnegaţia dăruirii şi hotărârea sacrificiului.

Trebuie să ne unim, să nu ne mai pizmuim, toţi cei care suntem cinstiţi şi drepţi, să oprim tăvălugul distrugerii şi s-o luăm de la început. Nu este permis ca într-o ţară fostă şantier, să-i furăm până şi fierul de sub roţile trenului, să jefuim tot ce se poate jefui şi s-o transformăm într-o ruină cu cei mai mulţi „comunitari pe cap de locuitor”. Nu avem nici noi, nici câinii. Am ajuns o ţară de şomeri care aşteaptă ajutorul social. Bine spunea poetul: „Am ajuns cerşetorii Europei. Cât de adâncă este căderea? Trebuie să oprim prăbuşirea!” De ce s-au mai sacrificat atâţia eroi ca să ajungem unde am ajuns, dacă permitem destrămarea?
Toate poemele volumului închinate marilor conştiinţe naţionale, în frunte cu Eminescu, nu sunt numai ode ale acestor valori, dar sunt şi strigăte de ceartă şi mânie, adresate indirect contemporanilor. Trebuie s-o luăm de la capăt, să ne găsim drumul şi să păşim pe el demni şi mândri de trecutul nostru, angajaţi în bătălia aprigă şi grea, contemporană, între marile naţiuni ale lumii, ca eroi, nu ca cerşetori, fiindcă suntem un popor de eroi!
„Sunt omul jocului corect”, astfel se adresează poetul contemporanilor, delimitându-se de impostori, linguşitori şi trădători. Poeziile sale îşi trag seva din normalitatea românească dreaptă, curată şi cinstită. Prin trăirile amintirilor locurilor copilăriei care l-au format şi i-au pus stăpânire pe modul său de a gândi şi a simţi, prin sinceritatea şi cinstea de a-şi exprima sentimentele, poetul reface traiectoria evoluţiei sale ca om şi ca poet.
Dar care este realitatea satului nostru de astăzi? Lovit de impostura politicianistă şi de calamităţi naturale, figura satului nostru este mai mult tragică şi din ea se hrăneşte nemulţumirea poetului. Într-o rugăciune către Dumnezeu, poetul cere: „Păzeşte-mi, Doamne, stelele de hoţi/ Şi lasă-mi, Doamne, visuri mai curate;/ Iar din greşeli, mai iartă, ştiu că poţi/ Tu, dacă vrei, le poţi ierta pe toate./ Răsună-mi Doina Doinelor pe plaiuri,/ Dă chiot lung în praguri de-nserări/ Cuvântul meu să înflorească-n geamuri/ Sus, tot mai sus, pe bolta de-nserări…/ Şi îţi mai cer pe împrumut gropari,/ Tristeţile şi ura să îngroape;/ Şi doar o zi, cei mai vestiţi zidari/ Din trup de zid iubirea să dezgroape…” („Rugă la început de mileniu III”, pag. 14), amintindu-ne pe V. Cârlova sau pe O. Goga, cu ale lor „Rugăciuni”.
Din atâtea creaţii geniale ale poporului român, poetul aminteşte limba română, pe care o numeşte „tezaur sacru, strălimpede fântâna/ Altar al veşniciei ne eşti, Limba Română” („Altar al veşniciei”, pag. 16). Pentru poet, limba română este raţiunea de a fi, a crea şi a iubi: „Fiindcă ea e zeu din zeu/ Sunet peste curcubeu;/ Albă pasăre în zbor,/ Necuvinte ce mă dor…” Din necuvinte au apărut cuvintele:”La început au exista necuvintele,/ apoi simţurile, uimirile, sentimentele,/ care au receptat sunetele,/ foşnetele şi strigătele./ Din adâncul lor au ţâşnit silabele,/ care au pus în libertate cuvintele.” („Descoperirea poeziei”).
Dar limba exprimă nu numai iubirea, puritatea, cinstea şi dreptatea umană, îndeosebi azi, ea exprimă: „Pe-acest pământ cuprins de ură/ Şi-mpovărat de suferinţi,/ Când viaţa e atât de dură,/ Cu monştri deghizaţi în sfinţi;/ Pe-acest pământ plin de împovărat/ Plin de lichele şi de laşi,/ Când moare omu-njunghiat/ În drumul mare de borfaşi/ Pe-acest pământ plin de dureri,/ Cu-atâtea boli ce nu au leac,/ Cu hoţi ce-şi fac din furt averi,/ Cu oameni care văd şi tac;/ Pe-acest pământ plin de săraci,/ Cuprins întruna de banal,/ Aş da cu bomba-n mii de draci/ Şi i-aş zvârli în ireal.” („Pe-acest pământ”, pag. 28)
Trăim un timp retrograd al războaielor ce depăşesc imaginea sumbră a morţii şi a distrugerilor: „Capcane blindate strivesc făr’ de milă/ Şi trudă şi artă şi suflet curat.” („Început de veac încins”, pag. 29). O virtute a poporului nostru este credinţa în Dumnezeu – „Iisus”, „Cum arată Dumnezeu”, „Iarna la Mănăstirea Polovragi”, „Pescarii lui Dumnezeu”, etc. Mănăstirile sunt considerate loc sfânt de zidire a neamului românesc: „Stau strajă munţii încununaţi de glorii/ Şi printre fagi străbunii vorovesc/ De mii de ani îşi toarce în istorii/ Povestea sfântă neamul românesc./ Când bate toaca-i semnul de chemare/ Cucernicii se-adună în altar;/ Începe slujba binefăcătoare/ În acest loc etern şi legendar.” („La Mănăstirea Lainici”, pag. 38).
Ţara în care locuiesc oamenii săi este cea frumoasă din lume. Ea se află pe „Planeta unde creşte grâul/ Aici miroase-a pâine, a viaţă şi a moarte,/ tot aici se vorbeşte mereu/ de căderea stelelor/ de dispariţia lumii/ de destinul zeilor,/ de măreţia frigului, de răzbunarea norilor,/ de furia vântului,/ de prăpădul focului/ şi de iadul apelor,/ şi de câte şi mai câte”. („Planeta unde creşte grâul”, pag. 47)
Din raiul copilăriei, a cărei trecere o regretă în poemul „Te întreb, odaie” se desprinde nostalgia Paradisului pierdut dominat de chipul mamei („Mama”, „Scrisoare de la mama”, „Cântecul maşinii de cusut”). Poemul „Dudul”, pe ton de bocet, deplânge trecerea, copilăriei: „Noi aveam acasă-un dud/ Mare şi rotat./ Într-o zi ca din senin/ A bătut un vânt,/ Vânt hain şi crud/ Şi ni l-a culcat”. („Dudul”, pag. 70)
Dar virtutea definitorie a poporului român o constituie dragostea fierbinte pentru patrie, pentru pământul natal, pentru casă şi copii. Pentru noi, patria este totul: leagăn al copilăriei şi cămin la bătrâneţe, câmpie cu flori şi iubire sfântă, mamă ocrotitoare şi sălaş pe veci: „Patrie străbună, tu ne eşti izvorul,/ Braţul de nădejde, scutul oţelit,/ Pasăre măiastră arcuindu-şi zborul/ Peste-un câmp de doine petrecut în mit./ Tinereţii noastre tu îi eşti avântul/ Spre un cer albastru liber şi curat,/ Eşti Altaru-n care am rostit cuvântul/ Pe iubirea noastră ţie ţi-am jurat./ Patrie străbună, leagănul dintâi/ Vatră a rodirii, vis înaripat,/ Cuib al maicii mele, flaut fermecat” („Patrie străbună”, pag. 18)
„Spaţiul mioritic” este un act de legitimitate şi continuitate: „De mii de ani el zămisli balade,/ Şi cântece, şi datini de cu rost./ Noi n-am venit în el din nicio parte,/ De mii de ani aicea noi am fost…/ Aici avem Posade şi Rovine,/ Avem Vaslui, Călugăreni, Oituz./ Pe Jiu, pe Olt şi mai în sus, pe Mureş,/ Noi ne-am semnat cu schija de obuz”.
Vitejii noştri voievozi, strângând în jur poporul, ne-au apărat dreptul la istorie: „Cu braţul drept pe lancia-i de aur/ Prin vorbe sacre am rostit cuvântul/ Înţelegând că ţara ni-i tezaur,/ Înţelegând că ea ni-i legământul”. („Solemnitate”)
Patria nu este o noţiune abstractă, ea se leagă de întreaga noastră viaţă. Ea este locul unde am deschis ochii, locul unde am petrecut copilăria, locul unde am crescut şi am devenit bărbaţi. Nu este numai leagănul copilăriei şi al bărbăţiei poetului, ea este şi leagăn de cultură, piatra de granit a spiritualităţii noastre. Folosind prozodia poeziei populare, având ca model „Mioriţa”, ne încântă sufletul şi ne solicită gândirea minunatul poem „Plai gorjenesc”: „Din gură de rai/ Cu un dulce grai,/ Ăst colţ de pământ/ Rosti legământ şi ciopli în piatră,/ Aici lângă vatră,/ Zbor de zare-albastră,/ Pasăre măiastră;/ Romburi de granit/ Către infinit,/ Armonie plină,/ Şi încinsă-n sară/ Hora-n miez de vară./ Iar din jocul lor,/ Al flăcăilor/ Şi al fetelor,/ Prefăcu deodată/ Sărutul în poartă/ Şi câmpul în floare/ Îl ţesu covoare,/ Codrul haiducesc,/ Se făcu de ieri/ Cuiburi de mineri,/ Drum de tăietori,/ Vatră de comori./ Jos, lângă izvor,/ Plămădi ulcior/ Din lut strămoşesc”.
Pentru apărarea gliei strămoşeşti, eroii neamului au pornit de la vatră şi, prin sacrificiul sfânt, şi-au scris cu sânge istoria. Într-un şir de poeme, precum „Cântec de pandur”, „Victorie”, „Suntem tari ca tine”, „Cătălina de la Jiu”, „Aici, lângă troiţe”, „Eroilor neamului românesc”, poetul înalţă imn de slavă celor care au pierit în luptă apărându-şi casa părintească. De aici se adapă sufletul poetului cu ură şi dispreţ contra noilor ciocoi care jefuiesc ţara, umilesc poporul, vând pământul şi libertatea noastră: „Poemul noilor ciocoi”, „Poemul durerii poporului român”, „Scrisoare domnului Eminescu”, „Epistolă către Arghezi”, „Scrisoare unor politicieni”.
Adresându-se minerilor, lira poetului devine bocet, mânie şi fulger: „Voi cereţi dreptate şi muncă şi pâine,/ La-mbuibaţii aceştia cu rânjetul şarm,/ ca s-aveţi la copii, pentru masa de mâine…/ Iar el vă oferă baston de jandarm/ Şi toxice gaze şi plumbi şi-nchisori,/ Sloganuri mîrşave cu Statul de Drept…/ Lingăii puterii – cumpliţi trădători./ O falsă corolă îşi puseră-n piept…/ Nu-i loc pentru voi în străbuna mea ţară./ Acum este timpul pentru hoţi şi pungaşi/ Ce îşi traseră-n scurt limuzine la scară/ Şi averi apărate de-o haită de laşi”. Aceste versuri ale poetului amintesc pe marele său înaintaş, Tudor Arghezi.
Poeziile d-lui Ion Sanda cîntă şi iubirea, o altă virtute a sufletului de bărbat. Femeia este o nălucă, plină de farmec şi mister, aşteptată cu emoţie să apară iar, dând curs amintirilor ce nu se pot uita.(„Dedicaţie”, „Urare”, „Ea va veni călare dinspre munţi”, „Se poate, oare”, „Într-un singur sens”, „De dragoste şi dor”, „Spre pure limanuri”, „Ştii să asculţi”, „În praguri de-nserări”, „Ai rămas”, „Iubito-i iarnă şi bat vânturi”, „Te-aştept să vii”, etc.). Este o iubire aşteptată, încărcată de nostalgii. Se simte influenţa lui Mihai Eminescu. Poetul, rămas acelaşi, simte frigul singurătăţii: „Iubito-i iarnă şi bat vânturi/ Şi ce distanţă-i între noi…/ Mi-e capul plin de mii de gînduri/ Şi parcă-mi curg prin suflet ploi./ Sunt singur, iar tu eşti departe/ Şi niciun tren n-a mai sosit./ De-atât omăt ce ne desparte/ El stă prin gări înzăpezit” („Iubito-i iarnă şi bat vânturi”) sau: „Iubito, iar se lasă frig/ Şi bate-un viscol în câmpii!…/ M-apuc să scriu şi-n versuri strig: De ce-ai plecat?/ De ce nu-mi vii?… / Te-aştept să vii cât mai e vreme,/ Să ne mutăm într-un alt veac,/ Căci azi în lume e prăpăd/ Mâine va fi, zic eu, mai bine”. („Te-aştept să vii”)
Femeia este cea care părăseşte iubirea, iar chemarea poetului devine emoţionantă: „Doamnă, Sfântă Pasăre Măiastră/ De ce ocoleşti Ţinutul meu?/ Adă, Doamnă, şi-n a mea fereastră/ Din căldura sufletului tău!/ lasă-ţi, Doamnă, Mureş şi Araduri/ Şi coboară, Doamnă, către Jiu!/ Te-aştept în porţi de infinituri/ Un poem de dragoste să-ţi scriu…/ Vino, Doamnă, nu mai sta pe gânduri/ Vino, Doamnă, cât nu-i prea târziu/ Te-aştept c-un Rai de infinituri/ În Tăcerea Mesei de pe Jiu”. („Chemarea Măiastrei”)
Când iubirea femeii devine marfă, versul poetului devine ironic în spiritul „Cântecelor ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu: „De ce, Doamne, frăţioare,/ Când ştiai de ce-i în stare,/ N-ai lăsat-o… ştii tu cui,/ În străfundul iadului,/ Ca să-i pună pielea-n cui/ Sarsailă cu ai lui?/ Sau s-o duci, Bătu-o-ar vina./ Nici cu tren, nici cu maşina,/ Ci cum merită, cu grapa,/ Unde-şi duse Mutu iapa,/ Să-şi aştearnă căpătâi,/ Unde-a bubuit întâi?”. Însă iadul cu flăcările lui luminează raiul, după cum spune Lucian Blaga în poemul „Lumina raiului”: „Dar când văd că tu n-o cerţi/ Şi de păcate o ierţi/ Doamne, Dumnezeu ceresc,/ Dacă stau să mă gândesc/ Şi vrei sincer să-ţi grăiesc,/ De mă mai laşi să iubesc/ Tot cu ea vreau să greşesc”. („Iar mă cert cu Dumnezeu”)
Natura rămâne singurul mediu curat unde poetul îşi cheamă iubita: „Vino să vezi cum plugurile ară/ Şi cum răstoarnă brazde peste veac/ Cum cântece din datini se coboară/ Şi ce aprinse-s florile de mac”. („Cântec de primăvară”). Dar şi în acest anotimp, când întreaga natură reînvie şi „si-aşază-n cuibul vieţii mirabila sămânţă”, sufletul omului rămâne trist fiindcă „Curajul omenirii a-mpietrit./ Azi, Adevăru lnu se poate spune/ Conştiinţele murdare l-au lovit/ Şi-ncearcă samavolnic a-l supune”, sufletul omului se sufocă „În primăvara asta tristă şi bolnavă”. („Primăvara tristă”)
Dacă societatea guvernează „Trufia, vanitatea,lăcomia…/Cruzimea, satanismul şi mânia”, natura este bântuită de o secetă nebună: „A secat în prund izvorul,/ Chiar şi lacul a secat./ Dumnezeu a pus zăvorul/ Şi-a rămas cerun-ncuiat”. („Primăvara suie”). Din cauza secetei, natura întreagă este o rană şi viaţa este ameninţată cu dispariţia într-un peisaj apocaliptic: „Pe câmpuri, pe dealuri, în munţi, peste tot,/ Ca un fulg a pierit pârdalnicul vânt/ Nici frunza nu bate, nici nori nu dau cot,/ E sânge pe zare şi-i rana-n cuvânt”. („Poemul secetei nebune”). Spre sfârşitul volumului, vocea poetului devine gravă şi sufletul lui este trist. Se strecoară dezamăgirea în faţa scurgerii timpului, pe care poetul ar vrea s-o oprească. Fiindcă nu poate, îi rămâne doar albumul amintirilor: „Când picura-vor vremuri de tăciune/ Vom răsfoi albumul prăfuit/ Şi-om spune-ncet, cu-adâncă-nţelepciune/ Cât de frumos prin lume am trecut”. („Clipă, stai!”) Mai multe poezii se află sub acest „ireparabile tempus”, care-i provoacă poetului o mare tristeţe în faţa marei treceri. („Cum trec anii”, „Cândva, timpul”)
Poezia lui Ion Sanda este profund originală şi se află în curgerea poeziei noastre clasice. Am amintit pe parcurs de unele atitudini pe care le întâlnim şi la poeţii noştri clasici. Trebuie să mai observăm influenţa marelui poet rus S. Esenin, legat de natura şi satul rusesc, un poet modern în prelungirea simţirii şi iubirii tradiţionalismului sufletului omenesc. Astfel, satul devine matrice stilistică pentru poezia lui Ion Sanda: „Satul, numai satul/ Ştie cine eşti,/ Ştie cu ce hramuri/ Porţi prin omenire,/ Satul, numai satul/ Ştie ce gândeşti”. („Numai satul”) Desigur, este vorba despre acel sat-vatră pentru toată viaţa noastră, pentru noi şi străbunii noştri. De „la sat s-a născut veşnicia” – „Când eram în sat flăcău”, „Oda ţăranului român”, „Zeii dealurilor mele”, „Copilăria mea”, „Dealul”, „Secvenţe din toamna reală a unui sat”, „Secvenţe din biografia nostalgică a unui copil de ţăran”, „În iunie”, „Ţara”, „Nostalgii rurale”, „Pe dealuri se crapă de ziuă”)
Poetul este mândru de originea sa ţărănească, pe care o poartă cu bucurie în lume: „M-am născut în noaptea de Dragobete/ Într-un cătun mirific de sat/ Unde doina şi astăzi răsună/ Şi clopotele-n turle mai bat”. („Biografie”)
Pentru a pune capăt unei vremi în care „Miroase-a temniţă şi-a răzbunare/ Miroase-a praf de puşcă şi cuţit/ Cei tari au început: care pe care”, poetul încheie volumul cu o patetică chemare la înţelegere şi la raţiune, rostită în poemul „Aici”: „la Masa rotundă a/ veşniciei neamului meu vă chem să vă aşezaţi/ pentru că Aici,/ de la începutul începutului,/ Poarta ne este deschisă/ spre cer şi iubire./ Nu vă sfiiţi/ Nu vă temeţi!/ Veniţi şi vă aşezaţi./ dar cu pace în suflet,/ cu bucurie-n grai,/ cu gânduri curate”.
Un popor care a dat lumii mari creatori, în frunte cu Constantin Brâncuşi, îşi poate găsi echilibrul, toleranţa, armonia, încrederea în bine şi frumos, în muncă şi creaţie. Poezia lui Ion Sanda cheamă cititorul să reflecteze, să simtă şi să acţioneze pentru a trăi într-o lume a dreptăţii. Ieşirea din indiferenţă este primul pas!
Prof. Dumitru Bădescu, istoric şi critic literar

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here