Situată sub semnul confesiunii jurnaliere şi memorialisticii, literatura Elenei Brădişteanu este, după cum remarca apreciatul critic literar Gh. Grigurcu, încă de la debut, „expresia unei feminităţi «cu capul pe umeri»”.
Kairós – jurnalul unei femei (2006, 388 p.) aducea în pagină experienţa unui mariaj cu împliniri şi satisfacţii, ce vor fi umbrite pentru totdeauna de decesul iubitului soţ, dr. Florin Brădişteanu, la Belgrad, la revenirea cuplului dintr-un periplu estival european… Singurătatea a cufundat-o într-o lume a ei, în sprijin venindu-i, acum mai mult decât oricând, lecturile: „Am pus între mine şi realitatea alienantă universul încântător al cărţilor.” De aici şi o anumită terapeutică a mărturisirii, căci, trebuie spus de la bun început, scrisul a ajutat-o să se regăsească pe sine şi să desluşească sensurile mai profunde ale vieţii şi existenţei.
Al doilea volum al Jurnalului, intitulat Ierburi dulci, ierburi amare (2006), acoperă intervalul 1995-2001, deşi întâlnim mai peste tot reluări obsedante, rememorări stranii şi reconfortante reîntoarceri în timp. Dincolo de cursivitatea consemnării jurnaliere întâlnim o bogată informaţie memorialistică, din care nu lipsesc observaţiile caracterologice, consideraţiile etice, reflecţiile cultural-artistice şi varii notaţii menite a schiţa acel „esprit de finesse” al unei feminităţi retractile şi introvertite.
Şi microromanul Poveste fără sfârşit (2009) izvorăşte din aceeaşi imperioasă nevoie de confesare, transfigurând întâmplări autentice şi o memorialistică ce trimite fie la filosoful Constantin Noica (vizitat altădată la reşedinţa sa din Păltiniş), fie la scriitorul Octavian Paler (venit el însuşi la Târgu-Jiu, în acest sens)…
Recenta apariţie, Peregrina. Între Coloana Infinitului şi Lacul Geneva (Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2012, 162 p.) duce mai departe jurnalul-confesiune început în 2006, de astă dată prilejul constituindu-l experienţa Genevei din ultimii ani („acolo unde munceşte copila mea”): „Au trecut douăzeci de ani de la ultima călătorie terminată tragic pentru iubitul meu şi mă simt un mic aventurier care se-ncumetă să iasă în lumea largă, dar mă susţine gândul că la sosire mă vor întâmpina ochii luminoşi şi zâmbetul fericit al copilului meu”.
Călătoria de la Otopeni la Zürich, iar de la aeroport la Geneva este un prilej de a observa locuri şi oameni, cu acelaşi spirit de nuanţată înţelegere. Aclimatizată, după numai o lună de zile, cu peisajul citadin genevez, „peregrina” ajunge, în deambulările-i pline de reverie, pe malurile Rhonului, pe care vede plutind agale vaporaşe, raţe şi lebede, ajungând până la vestitul lac Geneva. Este un sfârşit de an care „mă găseşte departe de casă”, dar ar vrea să spună celor ce încă nu au trecut de hotarele ţării că „lumea e la fel peste tot”.
De la fereastra spaţioasei mansarde, i se deschide o aglomerată panoramă a oraşului, pe acoperişurile căruia îşi fac veacul pâlcuri de pescăruşi, dar şi „pereţii prăpăstioşi ai Alpilor francezi” ori munţii Jura (amintindu-i de Apusenii noştri), în permanenţă acoperiţi de nori, „dinspre care bate uneori un vânt năpraznic care zgâlţăie obloanele de lemn şi fluieră în coşuri şi luminatoare. La bise! spun localnicii.”
O descriere sumară a oraşului şi a acestor locuri prin care „au hălăduit o mulţime de oameni de seamă” (Voltaire, J.J. Rousseau, Mme de Stael, bancherul Neker, ministrul de finanţe al regelui Ludovic al XVI-lea, Pecolet, erou şi martir, ducele de Savoia, Wilhelm Tell, figura legendară a rezistenţei elveţienilor împotriva stăpânirii străine…), dar şi o privire mai de amănunt asupra clădirilor, vitrinelor, oamenilor, asigură un farmec particular acestor note de călătorie. O placă metalică menţionează „trecerea lui Cezar prin acelaşi loc în anul 58 înainte de Christos”…
Familiarizată, aşadar, cu peisajul şi oamenii, aparţinând unor varii etnii, autoarea îşi reia mai vechea pasiune – lecturile. Şi nu puţine sunt consideraţiile pe seama acestor lecturi (de acum sau anterioare) din Paul Evdokimov, Steinhardt, Ioan Gură de Aur, Nadine Guilhon, G. Liiceanu, A. France, Mircea Eliade, Dan C. Mihăilescu, Constantin Daniel, Ion Acsan, Diodor din Sicilia, Th. Mann, Mircea Cărtărescu. Lecturile sunt, după cum se vede, la întâmplare, dar importantă este reflecţia pe seama lor, trezită de un gest, de o întâmplare, de un declic al memoriei involuntare, diegeza nefiind una riguroasă ci cu reîntoarceri în timp (v. episodul cu Liviu, prietenul lui Noica, de la Sibiu).
Toate jurnalele d-nei Brădişteanu abundă în asemenea consideraţii cultural-artistice, care ar părea ostentativ-epatante şi egotiste, dar nu sunt, de vreme ce lectura şi reflecţia constituie acea retragere în sine a unei feminităţi prea rănite de viaţă.
Între „temele” meditaţiei, alături de singurătate, senectutea şi felul în care se manifestă acest proces în relaţie cu indivizi şi mentalităţi, constituie aproape un laitmotiv. Iată, spre exemplu, un pasaj, din care nu lipseşte notaţia lucidă, dar nici acea scrutare de sine detaşată şi pacificatoare:
„Aşezată pe canapeaua albă cu flori roşii, în lumina crudă a soarelui care pătrunde prin peretele de sticlă al livingului, îmi cade privirea pe mâna cu care scriu şi sunt şocată de pielea ofilită şi plină de pete maro, pete hepatice care apar la oamenii bătrâni. Sunt acolo de mult timp şi nu le-am observat din cauza luminii scăzute din casa mea acoperită de iederă sau au apărut în ultimele luni petrecute în Elveţia? (…) Mai descopăr şi alte lucruri despre mine; că sunt extrem de susceptibilă şi deci uşor de rănit sau că m-am «desocializat» după douăzeci de ani de singurătate. (…) Mă aflu aici cu fiica mea foarte dragă, cu soţul ei prevenitor şi amabil; ar trebui deci să nu-mi lipsească această retragere în sine. Sau da? Şi bucuria poate să fie obositoare, aşa cum este orice stimul îndelungat? Avem nevoie să ne distanţăm puţin ca s-o putem gusta din nou?/ Ne iubim enorm, dar vorba lui Nicolae Steinhardt, ne incomodăm reciproc; deranjăm prin simpla noastră prezenţă, zice domnia sa, şi, să fiu sinceră (continuă acesta) suntem deranjaţi la rândul nostru…” (pp. 36-37).
Observaţia – fie ea sociologică, cultura-artistică ori politică – se încarcă de o tonică ironie menită a sancţiona mentalităţi, năravuri, apucături: „ «Ţara merge înainte!» ne asigură un politician [tocmai căzuse guvernul, iar la conducere venise, în 2009, unul monocolor]. Sigur că merge! Viaţa nu se opreşte în loc, indiferent ce ni se întâmplă. Bine sau rău, bunăstare sau criză, război sau pace. Timpul ne mână din urmă, nepăsător la zbaterile noastre (…) Au trecut peste noi goții-hunii-gepizii-avarii-slavii-bulgarii-longobarzii-pecenegii-cumanii domnului Djuvara- tătarii-turcii şi, în urmă cu juma’ de secol, ruşii, dar noi suntem încă aici, aşa că sunt optimistă. Cât despre alegeri, cred că indiferent pe cine vom vota, vom fi dezamăgiţi ulterior. Ne-am obişnuit şi cu asta…” (pp. 50-51).
Tonul acestui jurnal-confesiune este calm, aşezat, iar cu timpul capătă acea sapienţială detaşare, ce-i permite „peregrinei” mai mult să înţeleagă decât să se implice…
Revenirea periodică în oraşul de pe Rhon, de obicei iarna, îi accentuează starea de interiorizare, lăsând-o în voia lecturilor, meditaţiei, reveriilor: „Aşa cum fac de patru ani încoace, sunt din nou la Geneva şi petrec iarna împreună cu copiii mei.”
Peregrina este un jurnal-confesiune pe ruta Târgu-Jiu – Geneva, care întregeşte cartea unică a Elenei Brădişteanu, prilejuindu-i criticului Gh. Grigurcu să-şi exprime, încă odată, aprecierea:
„Sensibilitate, observaţie ageră, judecăţi de bun simţ, iată caracteristicele prozelor semnate de Elena Brădişteanu, altă dată călătoare doar pe harta unor motive de viaţă lăuntrică, acum şi pe trasee europene. Impresia produsă de aceste note de drum care bat spre eseu este cea a unui ghid ataşat de cititor, oferindu-i, alături de informaţii ce evită pedanteria, o cuceritoare atmosferă morală” (Coperta IV).
Subscriem întru totul şi concedem a vedea în autoarea acestor proze o Jeni Acterian a literelor gorjene de azi, cu o experienţă de viaţă mult mai bogată şi martoră a altei lumi.
Zenovie CÂRLUGEA
