Studii de brâncuşiologie – De la „piatra de hotar” din neolitic la „piatra de hotar” a lui Constantin Brâncuşi şi după

217

hpqscan0001Prezentul demers încearcă să fie un răspuns la provocatoarea intitulare de către Constantin Brâncuşi a ultimei sale lucrări columnare, „PIATRA DE HOTAR” care, de fapt, este un stâlp sintetizator al „SĂRUTULUI”, dar, evident, în altă grilă epistemologică. Asta întrucât, printr-o astfel de numire, enigmatica operă este inclusă, într-un anumit fel, în seria unui obiect utilitar care, în numeroase variante, dispune de o vechime milenară.

În acest chip, chiar dacă în mesajul „PIETREI DE HOTAR” a Demiurgului hobiţan vom desluşi şi o intenţionalitate „operativă”, exoterică, adică o opţiune politică, exprimată afectiv, ca operă intrinsec estetică ea transcende funcţia ontologică, plasându-se, exponenţial, în simbolic şi metafizic. Prin Constantin Brâncuşi, banala „piatră de hotar”, eliberată de sensul primar, propriu, prin dezmărginire semantică, este mutată de pe Pământ în Cerul unor semnificaţii cu o axiologie aparte. De aceea, reformulând subiectul, am putea intitula prezenta lucrare „Drumul Pietrei de Hotar de la sensul propriu la cel figurat”, cu alte cuvinte, de la ontologic la simbolic.

Rămânând în zona utilitarului semnificant, precizez că, biologic, sociologic şi psihologic, fiinţele, indiferent de registrul lor ontic, au nevoie de autodefinire, de delimitare a identităţii şi suveranităţii, regim asigurat printr-un act de hotărâre (hotărnicire). Plantele îşi exercită această „personalizare” prin propria „structură de putere”. Sub un nuc sau un stejar puternic nu se pot afirma alţi arbori. Animalele îşi „împart” teritoriile marcându-le, printre altele, fiziologic. Între populaţiile antichităţii, înainte de a fi stabilite frontiere, exista „frica reciprocă”, realizată în teren, prin alt fel de semne de autoritate. De exemplu, Tacit, în „De origine et situ Germanorum” (98 e.n.), arată că această „mutua metu” funcţiona în deplina ei putere între germani, sarmaţi şi daci, frontiera naturală (artificială) fiind înlocuită cu cea psihologică. Toate acestea ne îndreptăţesc să admitem că hotărnicirea este un instinct natural, în societatea umană dobândind, treptat, atribute administrative, politice, cultic-mistice, evidenţiate, în principiu, nu doar prin acte cutumiare sau expres juridice, ci şi prin inventarea unei „peceţi” speciale, atât cu vizibilitate fizică în teren, cât şi cu perenitate peste veacuri. Acest „instrument” miraculos s-a numit „Piatră de hotar”. Printr-un astfel de act (mai mult sau mai puţin spontan), dar continuând un evident act de voinţă, banală piatră (de râu, de munte), devenind un act de hotărnicire, adică de hotar, şi-a creat un statut istoric aparte, trecând din utilitarul cotidian în cel juridic –administrativ, funcţie valabilă şi în zilele noastre.

În „Ipoteza paleoastronautică”, Renato Zamfir, referindu-se la construcţiile ciclopice, creaţii puse pe seama atlanţilor sau a unor extratereştri, spune următoarele: „Menhirelor le-au fost atribuite diverse semnificaţii, începând de la PIETRE DE HOTAR, ceasuri solare, marcaje astrale, simboluri ale fertilităţii etc.”.

Istoria culturală, prin „Iliada” nemuritorului Homer (cântul XXI), ne învederează că „piatra de hotar” exista şi în epoca războiului troian (circa 1200 î.e.n.), în neolitic, deci. Astfel, în faţa Ilionului are loc, printre altele, şi lupta „voinicească” dintre vestita divinitate Palas Athena şi Ares (divinitate marţială). În geniala traducere a lui Gheorghe Murnu (1913), celebrul episod este zugrăvit astfel:

„Palas, în lături ferind, cu mâna puternic înşfacă

Un bolovan ce pe câmp sta mare, aspru şi negru

Ce fusese aşezat ca hotar unei ţarini

Şi în cerbice-l loveşte, de-l secă pe crâncenul Ares”.

În versiunea germană a lui Voss (1793), istoricitatea acestei pietre este mai bine precizată:

„Hierauf stiess mit gewaltigem Speer der blutige Ares

Doch sie wich und erhub mit nervikter Rechten den Feldstein

Der dort lag im Gefilde, dem dunkelen, rauhen und grossen.

Aufgestellt zur Grenze der Flur von Männern der Vorzeit”.

„Männer der Vorzeit“ însemnând „oameni ai preistoriei”. De fapt, şi azi, în Grecia, la un sanctuar antic veghează, statornic, o „Piatră de hotar”, iar pe internet este postată o „Piatră de hotar” asiriană (750 î.Hr.), ceea ce întăreşte afirmaţia din „Vechiul Testament” privind utilizarea pe acele vremuri, în scop de delimitare (hotărnicire), a „Pietrei de hotar”, ceea ce nu-i deloc exagerat, câtă vreme şi Herodot, Pindar şi Ovidiu au menţionat în lucrările lor existenţa pe teritoriul geto-dac a aşa-ziselor „pietre verticale”, ele marcând, ca nişte pietre de hotar (miliare), un „Drum al zeilor” (vezi şi Dimitrie Cantemir, Nicolae Densusianu, Kazushi Taki etc.).

La romani, „Piatra de hotar” a fost în aşa măsură venerată, încât a fost dată în protecţia unui zeu special, acesta numindu-se Terminus. Sărbătorirea lui, un fel de Saturnalii, avea loc, anual, pe data de 23 februarie (sfârşitul anului roman), ceremonialul religios purtând numele de Terminalii. Cu acest prilej, proprietarii de terenuri învecinate se întâlneau la „Piatra de hotar” de pe Via Laurentina, fiecare aşezând coroane de flori şi aducând cereale, cozonaci, miere şi vin. Ritualul public avea loc prin sacrificarea unei oi, iar cel privat se mulţumea cu tăierea unui miel sau purcel. Zeul Terminus era cunoscut şi sub numele de QUADRATOS DEUS! (Dicţionar mitologic greco-roman de Anna Ferrari).

În anul 1969, executându-se lucrări de canalizare în zona Wabachtal (Germania), mai precis, la Nieder-Mendau, s-a descoperit o „Piatră de hotar” cu inscripţia: „Legiunea I-a Minerva pia fidelis”, document ce atestă istoricitatea legiunii romane în zonă, precum şi utilizarea „Pietrei de hotar”. Dar o bornă miliară s-a găsit şi în România, în satul Aiton, la locul numit „La cruce” din vatra satului. În curtea şcolii se află urme ale drumului roman Potaissa-Aiton-Napoca. Din acest punct de vedere, bornele, respectiv, pietrele de hotar devin surse de informare. Ca şi în cazul pietrei de hotar din Nieder-Mendau, şi de pe borna din Aiton aflăm că a fost ridicată în anul 108 e.n., înscrisul (inscripţia) de pe ea precizând:

„Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus (învingător) al germanilor şi dacilor, preot suprem investit cu putere (tribuniciară) de 12 ori, consul de 4 ori, aclamat împărat de 6 ori, părintele patriei, a făcut această bornă prin intermediul cohortei I, Flavia Ulpia Hispanorum de o mie de pedestraşi, cetăţeni romani, cuprinzând un contingent de cavaleri…”

Şi în Africa de Nord, cercetătorul francez Heurgon a descoperit cinci „pietre de hotar”, având următorul text absolut fabulos: „Păzeşte zeii dardani, desigur, din depărtări aici aduşi. Să uităm poemul despre Lupoaică şi cei doi copii pe care-i alăptează, acesta nefiind decât un simplu basm”. În sfârşit, spune autorul, „toate săpăturile arheologice au învederat că Troia a fost de fapt un avanpost al hitiţilor sau al altora…”, aici hotărnicirea făcându-se între timpi istorici: între adevăr şi legendă, dintre ziua şi noaptea istoriei…

Notă: Există şi Obeliscul Masonilor, reprezentând adorarea principiului masculin. Se spune: „Conform tradiţiei, el era construit dintr-un singur bloc de piatră, avea patru feţe care se îngustau spre vârf, iar deasupra o mică piramidă”, numită în vechime „Piatra Benben”. Aceasta ar fi şi „Piatra unghiulară”. Despre aceasta, Luca (20,18,17): „Piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie pusă în CAPUL UNGHIULUI. Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea, îl va zdrobi”.

Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here