1. „Somnul sacru al naţiei”
De data aceasta F.P. Hutium, în expoziţia-i personală, deschisă în Târgu-Jiu, abordează realul politic pervers şi demagogia-i dezastruoasă etic/moral pe calea şarjei satirice. Antiutopiile totalitare (hitlerismul, leninismul, comunismul etc.) sunt demascate ironic şi chiar autoironic, accentele picturale căzând etiologic pe suprafaţa distribuită planisemiotic şi motivată semantic. „Trecerea de la gest şi imagine la cuvânt marchează timpul istoriei”.[1]
Într-un registru polisemnatic atent controlat, dar într-o deplină libertate imaginară, artistul plastic „columnist” îşi menţine în continuare aceeaşi dezinvoltă concentrare monotematică pe simbolul peştelui, recontextualizat pe o inepuizabilă arie interpretativă şi la un nivel expresiv constant, recurent şi muzical-coregrafic.[2]
În aceşti termeni, esteticitatea extrinsecă şi artisticitatea intrinsecă „se adapă” nesăţioase din tradiţia absurdului şi parţial a surrealismului.[3] „Dicteul” subconştientului este absorbit într-o sinteză de coloreme şi lexeme generatoare de metafore, alegorii ori oximoroane (vezi „Cod galben cu alge reci”).
F.P. Hutium are aerul că se joacă;[4] astfel îşi salvează cititorul de conştiinţa propriei vinovăţii, asumându-şi, el, autoreferenţial, monstruozitatea, unor epoci „de tristă amintire” şi a unor dictaturi nu atât retrograde cât genocidice, ale cărei ecouri reverberează şi în prezent în minţile bolnave ale unor „conducători” grandomani, închipuiţi, farisei şi vulgari.
Stăpân pe uneltele sale, graficiano-pictorul îşi bazează demersul pe gramatici ale vizualului[5] contrastive, pe o transgeometrie implosiv-explosivă, ale cărei miraje comunică abstract, în zona redeşteptării raţiunii umane, refugiată într-un „sacru” deturnat, refuzând cu obstinaţie fatidică profanul insurgent (vezi „Somnul sacru al naţiei”). Prin urmare, la „trompeta” partidului, nostalgicii reclamă, netulburaţi de remuşcări, vremurile apuse: căci criogenizate, „vechile” idealuri vor renaşte în toată hidoşenia lor, iar „cetăţenii” îndoctrinaţi, de proşti ce sunt, nici nu vor crâcni la poruncitoarea propoziţie: „ciocul mic şi oul roşu”, deşi, vai, sunt foarte, încă, mulţi.
Cu goarna-i asurzitoare, în van „îngerul nelimitatei credinţei” va încerca să-şi atragă adepţi, întrucât în ultimă instanţă liderii, proveniţi din rândul intelectualilor nevânduţi şi al artiştilor independenţi, s-au dumirit şi au declanşat „războiul” împotriva unor asemenea „simulacre” de democraţie.
De altfel, F.P.Hutium ne-a oferit el însuşi explicaţiile – autoreferenţiale – necesare studiului de faţă. (I.P.B.)
2. Peştele Umbra lui Dumnezeu
«Tabloul, fragment al reprezentării desfăşurate în bidimensional, aduce naraţiunea în faţa privitorului ca pe o fereastră a timpului şi spaţiului, din momentul creaţiei. Povestea trăieşte în opera pictată alături de trăirile creatorului, lumea pictată alături este în expansiune continuă, porneşte dintr-un centru care nu este cel geometric, este un centru dinamic ai bidimensionalului. Pictura – artă a suprafeţelor plane – foloseşte cele două dimensiuni pentru a reprezenta spaţiul. Obiectul reprezentărilor îl constituie amestecul elementelor compoziţionale cu spaţiul redat. Relaţiile din interiorul tabloului pictat sunt legate de atmosferă şi spiritualitate, forma obiectelor reprezentate având o dependenţă de detalii şi finisaj.
Am extras dintre fiinţele oferite de natură una reprezentabilă estetic. Peştele, cu o structură încărcată de poezie, şi o simetrie muzicală adecvată – mă ajută să compun metaobiectul cu caracter sacru, Peştele. Materialele folosite pentru recombinarea aspectelor sensibile ale cotidianului fiind spiritul şi poezia, obţinem astfel o lucrare plastică originală, o lume paralelă recunoscută doar de cei ce pot păşi pe nouri.
Peştele – acest miracol al plutirii, se întâmplă într-o misterioasă tăcere cu tainice vibraţii emoţionale. Amestecul fantastic al ihtiomorfului cu antropomorful într-un singur trup-spirit aduce aproape de cititorii de simboluri mesajul pozitiv al mitologiei peştilor aerieni. Ajutat de sinteze plastice spectaculoase am reuşit să remodelez arhetipuri locale şi universale într-o singură lucrare a spaţiului metafizic. Am fost, prin intuiţie şi informaţie, în ton cu ultimele maree ale artei europene peste teritoriul României şi al Gorjului. Peştele-idol al vieţii şi fecundităţii acvatice-reprezintă puritatea primelor ape. Este semn/simbol şi arhetip al rădăcinilor vieţii în apă, pe pământ şi în aer. Dragă vizitatorule, nu poţi vedea sau auzi bucuria sau dezamăgirea produsă de lucrările plastice prezentate, dar eu pot să te invit să asculţi cu ochii tăi plutirea.» (Florin Hutium)
3. PLUTIREA: PICTURĂ PENTRU CĂLĂTORI PE APE ŞI PE NORI
«Plutirea se întâmplă în aer sau în apă, astfel corpul plutitor devine aquadinamic sau aerodinamic. Formele dependente de plutire devin elegante, simetrice, echilibrate. Sfidând gravitaţia, au tendinţa de a deveni perfecte.
Plutirea este lipsa de coborâre şi împământenire, plutirea apropie fiinţa peştelui de spectrul sacrului, asigurând desprinderea totală de profanul pământesc.
Fiinţă cu nuanţe psihovitale-peştele care domină imaginile, se constituie într-o proiecţie a eului, cristalizată fiind în formatul de naraţiune plastică, produs al imaginarului şi al fantasticului în acelaşi timp. Poate că, da, am evoluat, cumva, misteriosofic, spre transmodernism şi metamodernism.» (Florin Hutium)
4. „Geneza piciorului de plai”
F.P. Hutium dialoghează deci critic cu mentalităţile ariergardiste ori avangardiste şi desigur metacritic. Asta dovedeşte că, pictural vorbind, stăpâneşte o gamă autotelică de procedee specifice şi se încrede, cu perfida-i naivitate, în capacitatea vizitatorului, transfrontalizând simeza, de a-i atribui „tabloului” semnificaţii de suprafaţă dar, şi respiraţii adânci ale transarhetipurilor [6] fabulos-mitologice: sirena, fecunditatea marină, zoomorfia, biserica, violenţa religioasă (vezi „Simun purpuriu mektub”), paradisiacul (vezi „Geneza piciorului de plai”), infernalitatea pretutindenală (vezi „Furtuna gotică-uberales”), auroralul ritualului funerar (vezi „Păzitorul zorilor (ziurel)”) – unde acest agent îşi poate reformula identitatea ca „duh al pădurilor revendicate” ori ca transtemporal cruciat uitat la datorie ca să repună în mişcare „vesele fofeze de pe metereze”; şi de ce nu, ca şef de „batiscaf zagazind bleu” (invenţia verbală e un atribut cu care „scriitura” transretorică a lui F.P. Hutium s-a obişnuit vizând mereu ca printr-o „mecanică a torpilei” să submineze apolinicul ca să îmbrace, nietzchean, ocultismul dionisiac, misteriozitatea şi ubicuitatea unor alchimii absconse).
Culoarea, în concepţia lui F.P. Hutium – este incantaţie şi transgeometrie, cro(no)matologie subliminală şi diseminare agitat-calmă, ferm-ritualică – toate aceste trăsături trădând ispita artei nonfigurative şi a noii subiectivităţi, dar încadrându-se în mod sigur transavangardei internaţionale, actualmente în mare vogă şi la mare preţ. (I.P.B.)
Note bibliografice:
1. Ionel Buşe: Filosofia şi metodologia imaginarului (scurtă introducere în gândirea figurativă); Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005; vezi capitolul „Reprezentări ale timpului şi spaţiului şi imaginarului social”, pp. 167-186.
2. În „Despre interpretare”, Aristotel arată că „s-ar putea pune problema dacă lui „e necesar să fie” nu-i urmează „poate să fie”. Arta e prin urmare necesară şi posibilă ontologic (vezi Aristotel: Categorii / Despre interpretare; ediţie de Constantin Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 115-140).
3. Vezi Patricia Fride-Carrasat, Isabelle Marcaedé: Mişcări artistice în pictură; enciclopedie RAO 2007; pp. 138-140. Şi suprarealiştii denunţau societatea coruptă şi perpetuau revolta. Ei nu explorau natura, ci lumea interioară, intimă, palpitantă. În viziunea lor, orice combinaţie plecând de la realitate este posibilă. Titlurile şi operele erau făcute ca să scape înţelegerii raţionale. Tuşa meticuloasă, atentă la detaliu, dădea verosimilitate suprarealului.
4. Johan Huiziga: Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii; trad. de H.R. Radian, cuv. în. de Gabriel Liiceanu; edit. Humanitas, Bucureşti, 2003 „O corelaţie între arta plastică şi joc a fost admisă încă de mult sub forma unei teorii care încerca să explice producţia de forme artistice prin pornirea ludică înnăscută a omului”.
5. Cornel Ailincăi: Gramatica formelor vizuale; editura Paralela 45, Piteşti, 2000. Tablourile lui Florin Hutium sunt preponderent „compoziţii programate”. Structura lor este dedusă din experimente combinatorii care pot da naştere la o gamă amplă de variaţiuni plastice atât în plan cât şi în spaţiu.
6. Gilbert Durand: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală; trad. de Marcel Aderca; editura Univers, Bucureşti, 1977. Pictorul autentic rezolvă opoziţia dintre spontaneitatea imaginară şi procesele retorice/transretorice de expresie. Procesul antitetic, de pildă, al funcţiei fantastice e, la Florin Hutium, flagrant: imaginaţia eufemizează prin hiberbolă şi antiteză conjugate, şi chiar când reprezintă hiperbolic imaginile timpului, o face pentru a exorciza timpul şi moartea pe care o poartă cu el.
7. Liviu Lăzărescu: Culoarea în artă; cuv. în. de Pavel Şuşară; editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 9-15.
ADDENDA: LISTA LUCRĂRILOR EXPUSE
POWER FLOWER SOCIAL CLUB
VESELE FOFEZE DE PE METEREZE
SOMNUL SACRU AL NAŢIEI
PĂZITORUL ZORILOR(ZIUREL)
BATISCAF ZAGAZING BLEU
MECANICA TORPILEI KREPKAYA
VELVET BLUES BLEUMARIN
JAZZ CLASIC DE SATIN
LENIN Şl CRIOGENIA
SIMUN PURPURIU MEKTUB
FURTUNA GOTICA UBERALES
GENEZA PICIORULUI DE PLAI
DUHUL PĂDURILOR REVENDICATE
CIOCUL MIC Şl OUL ROŞU
ÎNGERUL NELIMITATEI CREDINŢE
COD GALBEN CU ALGE RECI
FLOWER POWER ALL OVER
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie
Puiu Florin Hutium, artist plastic
