Hohotul de râs e carhartic, sănătos, monstruos. În sala Teatrului dramatic Elvira Godeanu din Târgu-Jiu „hohotul de râs” e cel mai răsfăţat răspuns al publicului de comedie pantomimică, gestuală, paralingvistică, oarecum semiotică, înclinată spre un comportamentism complice cu spectatorul dornic să mai şi râdă pe săturate şi cu un substrat categoric sociopolitic şi „curat” răzbunător – vorba lui Pristanda (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută).
Numai că în cazul montării „STRESS !”executată minuţios de Achille Roselletti, spectacolul – lansat în stagiunea 2010-2011 şi reluat, cu adaptări de ultim context oferit de o actualitate din ce în ce mai contradictorie, până la a te lăsa perplex/ interzis în stagiunea 2016-2017, iată din nou, succesul a fost imediat, concomitent cu…evoluţia actorilor parcă descătuşaţi, aspirând la o libertate de clauni transmoderni şi clocotrişti pe o scenă ce părea mai mereu plină, graţie mişcării brauniene în sensuri ba concave, ba convexe, ba sintagmatice, ba paradigmatice. Căci aspectul (eidosul) aparent superficial arată ceea ce îndeobşte e cod greu de spart / de descifrat.
Iată în continuarea acestui comentariu copios, al meu, cel hohotitor în simultaneitate cu pofta de joc, efectiv ludică, a protagoniştilor întruchipaţi de actorii lui Marian Negrescu, reproduc integral synopsisul lui Achille Roselletti.
„O zi oarecare, ce se scurge ca toate celelalte zile ale vieţii noastre, iar, la un moment dat… un accident, mori şi ajungi în faţa Lui !!!!!!!
Frica, incertitudinea vieţii după moarte… şi, în plus, un bilanţ al propriei vieţi… încă din momentul naşterii!
Spectacolul subliniază în punctele lui esenţiale caracteristicile societăţii în care trăim şi care ne condiţionează viaţa cotidiană. Astfel, conştientizăm stresul şi rutina zilnică la care suntem supuşi precum găinile crescute în ferme; toţi făcând aceleaşi lucruri, de cele mai multe ori fără o motivaţie anume. Deci, toată lumea pe stadion să venerăm un nou Dumnezeu în chiloţi şi jambiere, toată lumea la muncă, toata lumea la masă, cu toţii la linia de asamblare a fabricii, cu toţii la linia de asamblare a ideilor “neo” (neo-liberale, neo-capitaliste, neo-europene) şi, mai mult decât atât, cu toţii pe urmele falsei bunăstări, pentru că bunăstarea adevărată aparţine celor puţini, aparţine rechinilor. Aceleaşi evenimente care par excepţionale (căsătoria, serviciul militar, înmormântarea etc. fiind supuse legilor nescrise, dar împământenite, ne afectează viaţa transformând-o într-un infern.
STRESS – e totodată un omagiu adus unui mare Maestru: Charlie Chaplin, care abordează un stil drag lui: pantomima. Pantomima folosită în primele filme mute, pantomima aceea “murdară”’ dar plină de umor, de satiră, de răutate, dar şi de blândeţe.
E bine să ţinem cont că acest stil îşi găseşte rădăcinile în Italia şi, mai precis, în “Commedia dell’ arte”.
Şi acesta este un omagiu… Omagiu adus unui stil care, în timp, a fost – pe nedrept transformat într-o succesiune de glume şi farse fără conţinut şi într-o exhibiţie plină de abilitate tehnică în sine, adică “fără inimă şi fără lacrimi”.
Commedia dell’ arte, aşa cum bine susţine Dario Fo, a fost creată pentru a ridiculiza persoane sau personalităţi mofturoase, pentru a sublinia nedreptăţile, pentru a pune la stâlpul infamiei pe mai marii noştri, pentru a sublinia – în ciuda momentelor umoristice şi satirice – tragicul unei situaţii populare în care foamea, mizeria şi nedreptăţile erau la ordinea zilei.
Cu siguranţă, aceasta este o adevărată provocare: să “citeşti” realitatea noastră cotidiană prin filtrul Commediei dell’ arte.
Dar, toate astea se pot face fără a folosi cuvintele?
Oh, Dumnezeule!…. O altă provocare!!!!!!!!”
E lesne de sesizat voinţa de reinventare a commediei dell’arte, dorinţa de a comuta esenţa teatrului de pe limbajul verbal pe limbajul nonverbal.
Reproduc apoi, tot in integrum, minieseul lui Marian Negrescu intitulat: „Un gen nou – pantomima”:
„STRESS…. !?
Un gen NOU – pantomima
Fiind la început de an vă dorim “La mulţi ani, dragi spectatori!”
„Stress” este un spectacol cu totul special, un nou gen de teatru pe care trupa Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” îl abordează: pantomima!
De ce? Pentru că, în desăvârşirea artistică a fiecărui actor, trebuie să existe, obligatoriu, şi acest gen. Asta, pe de-o parte… Pe de altă parte, Dumneavoastră, spectatorilor, dorim să vă oferim acest “teatru special”, pe care, sunt convins, îl veţi aprecia.
„Stress”… este o poveste a oamenilor obişnuiţi, o poveste de viaţă, o poveste pe care o trăim fiecare dintre noi.
„Stress” este o oglindă a noastră, a tuturor. Chipul reflectat în ea, plânge, râde, meditează, e furios, emoţionat, blând, feroce, copilăros…
„Stress” este un semn al identităţii.
Pentru că, până la urmă, Dragostea este acel lucru primordial al existenţei noastre, o Dragoste care nu trebuie transformată într-un „nimic procentual” pe care-l numim… STRESS.
Spectacolul invită la meditaţie, o meditaţie asupra vieţii aşa cum e ea, fără fard…
„Stress” este şi un semn de întrebare…
Pe marginea tumultului cotidian, există riscul să ne pierdem frumuseţea simplă a unui gând liniştit; în toată alergătura asta zilnică, uităm de biblioteci, de dragoste, de minunatul gest al unei mângâieri curate, uităm … de noi!
Trepidaţiile zilnice ne aruncă într-un râu amorf care ne cuprinde, care curge fără culoare, fad, iar identitatea dispare, lăsând în urmă o răceală mecanică.
„Stress” vă provoacă la întoarcerea în firesc, la căldura unui gest tandru, la o strângere de mână, la dragoste.”
Achille Roselletti mai schiţează apoi – din văditu-i respect faţă de ideea de „spectacol total” – pe ultima pagină a programului de sală – mici note de regie cu care îmi închei cronica dramatică.
„STRESS!
(sau POVESTEA NOASTRĂ A TUTUROR – EVERYMAN 2000)
NOTE DE REGIE
Unul dintre cele mai vechi texte din Europa occidentală este EVERYMAN – o moralitate englezească scrisă spre sfârşitul secolului al XV-lea.
În această moralitate facem cunoştinţă cu personificarea omului comun, “everyman”, ce este privit din înaltul cerului de Dumnezeu. Acesta trimite Moartea ca mesager cerându-i lui everyman să se pregătească pentru judecată.
După 500 de ani, am încercat să aduc la lumina aceeaşi situaţie şi am descoperit ca Everyman astăzi s-ar numi STRESS!
Dar cum a evoluat Everyman? S-a schimbat în bine sau în rău? Către ce se înclină balanţa în momentul morţii lui? Merită Paradisul?
Asta vom descoperi la sfârşitul spectacolului şi, în orice caz, noi nu suntem în măsură să îl judecăm pe Everyman pentru că este un simplu creştin ca şi noi toţi.
Noi cei ce lucrăm şi adunăm toată viaţa precum furnicile; cei ce alergăm pentru că suntem mereu în întârziere; cei ce intrăm în biserică şi oficiem căsătorii de convenienţă care nu au nici o perspectivă sentimentală; noi, cei ce ne îndatorăm ca să ne cumpărăm cutii de table pe patru roţi; cei ce credem că politicienilor le pasă de bunăstarea noastră; noi, cei ce, cu o naivitate debordantă, credem că spitalele sunt locuri pentru tratament şi nu de monopol al puterii; noi, cei ce ne pierdem minţile şi inteligenţa pentru nişte personaje care aleargă în chiloţi după o minge, noi, cei ce… (şi aici puteţi continua dumneavoastră)… Achille Roselletti”
Ion Popescu-Brădiceni
