Străinătate

783

Viaţa noastră este o permanentă călătorie, de la naştere până la moarte. Peisajul se schimbă, oamenii se schimbă, nevoile se transformă, dar trenul merge înainte. „Un lung tren ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama,/ Unde ne-am suit şi când”. Ne străduim permanent ca această „călătorie”(luptă) să fie plină  de realizări, cu amintiri frumoase, cu iubire, cu dragoste. „O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”. În această călătorie trebuie să învăţăm de la flăcări ce-avem de ars în noi, să învăţăm de la ape să nu dăm înapoi. Viaţa ne învaţă să devenim învingători şi să nu renunţăm la visurile noastre.

De foarte multe ori, idealurile noastre se materializează în locuri departe de ţară – „În Eutopia, mândră grădină,/ în preajma căreia fulgere rodnice joacă/ să-nalţe tăcute seve-n lumină”. Este greu, deosebit de greu, ca „sămânţa mirabilă/ ce închide în sine supreme puteri” să o semănăm  şi să-i culegem roadele de pe pământuri străine, departe de cei dragi, departe de locurile natale. Tristeţea şi dorul de „acasă” nu pot fi înlocuite nici de „boabele de aur” adunate în ”rânduri de saci cu gura deschisă”. Sufletul celor departe de ţară arde de dor nemărginit şi inima lor tristă n-are mângâiere. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (din ţărişoara mea frumoasă), la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul copilăresc, parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci căci şi părinţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea”. „Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de argint,/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară…”.De departe, ne amintim că: „N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune/ Un om ce de pe acasă a venit/ Cum c-a-nflorit la noi mălinul/ Şi c-ai albit, mămucă, ai albit”.

Dar de „acasă”, cei plecaţi în „pribegie” sunt  rugaţi de bunici, de mamă, de părinţi: „Să nu uitaţi de mine…atâta cât mai sunt./ Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt/ Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine.. / Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine”, fiindcă „Săraci mai sunt copiii fără mamă!/ Sărmană-i mama, fără de copii!” şi „Că nu se va sfârşi degrabă viaţa/ Şi ai să-ţi vezi din nou băiatul tău”. Oricât de multe realizezi „aici”(în străinătate), toate par atât de mici, atunci când te întorci acasă. „Anii mai şterg în urma lor,/ Bunica nu mai e pe treaptă,/ Dar amintirile nu mor/ Sunt tot acolo şi te aşteaptă”. „Când şi când în miez de vară, sau de Paşti să vadă satul/ Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul. Şi având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare/ S-aprinzi şi la groapa maichii, cât-un pai de lumânare”. „Acasă” nu-i un loc anume, „acasă” e…un sentiment, este locul unde: „Ne-ai aşteptat mereu, iubită mamă,/ Cu flori şi cozonaci de sărbători/ Iar noi, dac-am putut, ţi-am fost degrabă/ Alături, plini de dor şi-mbrăţişări”.
Romulus Modoran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here