„Tu ştii că la vârsta de 16 ani fusei unită cu Pontius, roman, dintr-o familie nobilă ce ocupa în Iliria un post de seamă. Mă despărţii cu greu de cerul Narbonei, de amintirile scumpe ale ţării mele. Ajunsei mama unui copil, care-mi era mai de preţ ca lumina zilei. Când fiul meu avea cinci ani, Pontius fu numit guvernator al Iudeii.
La Ierusalim, în grădina noastră cu liliac, palmieri şi portocali, îmi petreceam timpul cu fiul meu, brodam şi citeam versurile lui Virgiliu. O familie mi-a arătat prietenie. El (Iair) era şef de sinagogă, iar soţia sa, Salomeea, plină de virtute şi bunătate; aveau o fiică de 12 ani – Lemida.
Salomeea îmi vorbea de Dumnezeu şi-mi citea din cartea lor sfântă. Lemida cânta imnuri sfinte, compuse de un rege al lui Israel, pe care eu încercam să le redau pe liră lângă leagănul copilului. Adesea cădeam în genunchi să mă rog şi mă ridicam întărită. Lemida s-a îmbolnăvit şi a murit în braţele mamei sale.
Am alergat să plâng alături de Salomeea.
Tatăl Lemidei, în loc de durere, arăta o încredere adâncă.
Lângă el au apărut trei oameni sărăcăcios îmbrăcaţi şi unul mai tânăr. Ridicai ochii către cel din urmă, dar îi coborâi parcă orbită de soare. Privirea-i era vie şi pătrunzătoare. Păşii după el, fără să ştiu unde merge şi, când uşa se deschise, văzui pe Lemida întinsă în patul său, înconjurată de lumini. Era tot frumoasă, fruntea- mai albă decât crinii, dar trăsăturile obrajilor şi buzele învineţite arătau că moartea o atinsese.
Iair, tatăl copilei, se aruncă la picioarele străinului şi-i spuse: „Stăpâne, dacă tu vrei, ea va trăi!” Tresării şi inima-mi rămase atârnată de buzele celui pe care-l întreba. Acest om luă mâna Lemidei şi, aplecându-se cu o privire puternică asupra-i, zise: „Fiica mea, scoală-te!” La aceste cuvinte, copila ascultă. Ea se ridică, ochii săi se deschiseră, viaţa înflori din nou pe buzele sale şi strigă: „Mama mea”!
Salomeea se aruncă în braţele ei, rămânând înlănţuite.
Iair, căzut la picioare, sărută marginea veşmântului aceluia pe care-l numise stăpân. Eu însămi căzusem în genunchi, dar mă ridicai, lăsând această familie în bucuria ei.
La cină i-am povestit lui Pontius cele ce văzusem. El mi-a spus:
„-Tu ai văzut pe Iisus din Nazaret, urât de oameni, de farisei şi de preoţii trufaşi ai templului. Ura lor creşte pe zi ce trece, răzbunarea-i ameninţă capul şi totuşi cuvintele Lui sunt ale unui înţelept, iar minunile sale sunt ale unui Dumnezeu”.
– Dar tu-l vei apăra (am zis eu), vei avea atâta autoritate?”
– Autoritatea mea nu e decât o părere, faţă de acest popor răzvrătit. Şi, totuşi, nu aş putea suferi să văd vărsându-se sângele acestui drept”.
Se apropia ziua de Paşti. Joia Paştelui, Pontius mi-a zis:
„-Soarta este tristă pentru Iisus, capul său a fost pus preţ şi în această seară se aşteaptă să fie dat prins în mâinile marelui preot”.
Voind să uit toate acestea mă culcai, dar vise ciudate îmi umplură capul. Îl visai, faţa sa avea strălucirea soarelui, era purtat de aripi de Heruvimi. Cu o mişcare a mâinii despărţi pe buni de răi. Cei dintâi înaintară spre el strălucind de o tinereţe veşnică, ceilalţi cădeau într-o prăpastie de foc, judecătorul zicându-le:
„- Veţi da seamă de sângele pe care L-a vărsat pentru voi”!
Mă trezii şi auzii un zgomot ce se apropia din ce în ce mai mult. Luai pe fiul meu în braţe şi voii să alerg la soţul meu. Ridicai perdeaua de purpură şi ce privelişte, Fulvia!… Pontius şedea pe tron înconjurat de mulţime. Sub aparenta sa nepăsare, se ascundea o tulburare adâncă. În faţa lui, cu fruntea însângerată, cu mâinile legate, şedea Iisus, liniştit şi nemişcat. Nu se vedea în înfăţişarea lui nici teamă, nici mândrie, nici mânie. Chipurile toate, întunecate, reflectau ură.
„- Ce voiţi de la mine?” – a întrebat Pontius.
„- Noi voim moartea acestui om”.
„- Ce crimă a săvârşit” ?
„- El prooroceşte dărâmarea templului, îşi zice Regele Iudeilor, pretinde a fi Christosul, Fiul lui Dumnezeu, merită să fie răstignit!”
Trimisei un rob la soţul meu să-l cheme. El părăsi Tribunalul şi veni. Eu mă aruncai în genunchi în faţa lui, zicând:
„- În numele copilului nostru, fereşte-te de a lua parte la omorârea acestui înţelept nemuritor. Eu l-am văzut în această noapte în vis, înconjurat de slavă cerească. Crede-mă, o singură picătură din acest sânge va pecetlui pentru totdeauna condamnarea ta”.
„- Ceea ce se întâmplă mă înspăimântă, dar ce pot să fac? Armata romană este o forţă neputincioasă contra acestui popor răzvrătit”.
Nimic nu era liniştit, decât ţinuta împărătească a osânditului. El suferea, dar cu bucurie. Părea că se ridică în sfere neajunse de om, ca flacăra unei sfinte jertfe. Soţul meu înspăimântat cedă, în fine. Ah! Clipă nenorocită pentru totdeauna. Pontius strigă:
„- Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept!”
După aceea nu mai ştiui nimic. Crezui că viaţa mi se termină. Când îmi revenii, văzui pete de sânge proaspăt, răspândite pe un stâlp.
„- Aici, Nazarineanul a fost biciuit şi după aceea l-au încununat cu spini!” – zise o sclavă.
„- Acum el îşi dă viaţa…” – zise altă sclavă.
Fiecare din aceste cuvinte îmi străbăteau inima ca o sabie. Îmi dădui seama că în aceste zile se petrecuseră lucruri în afară de puterile omeneşti. Cerul era de aceeaşi părere. Nori negri, cu forme hidoase, se lăsau pe pământ, iar din marginile lor aprinse ţâşneau fulgere. Către ceasul al nouălea din zi, întunericul se lăsă pretutindeni, o zguduitură clătină pământul.
Catapeteasma, care ascundea chivotul mărturiei, s-a despicat în două. Centurionul care supraveghease răstignirea lui Iisus a zis:
„- Acela, pe care l-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Pontius cu capul în mâini zise:
„- De ce n-am eu pe acest om, chiar cu preţul vieţii mele!”
La poartă s-a înfăţişat un om, s-a închinat înaintea lui Pontius şi a zis:
„- Mă numesc Iosif. Vin să vă cer încuviinţarea de a coborî de pe cruce corpul lui Iisus, ca să-l îngrop într-un mormânt al meu.”
Iisus fu aşezat într-o scobitură tăiată în piatră. S-au aşezat paznici pentru supraveghere. Dar a treia zi, El ieşi biruitor şi plin de slavă din acest mormânt.
Viaţa lui Pontius nu mai fu, apoi, decât o ţesătură de amărăciune şi tristeţe. Eu trăi mai singură ca totdeauna. Salomeea şi Lemida mă priveau cu teamă. Renunţai să le mai vizitez.
Evanghelia a ajuns astăzi singura mea mângâiere. Fiul meu, atât de iubit, a murit în braţele mele. Îl socotesc fericit că a scăpat de blestemul şi de osânda numelui părintesc.
Apostolii, când s-au dus să vestească Evanghelia, au introdus aceste cuvinte: „EL A SUFERIT SUB PONTIUS PILAT”!
Groaznic blestem.
Adio, Fulvia! Plânge-mă!”
CLAUDIA
NOTĂ: Tradiţia spune că Pontius Pilat şi-a pus capăt zilelor, iar Claudia a trecut la creştinism, perseverând în rugăciuni până în ziua morţii sale.
Traducerea de mai sus a fost realizată de preot IOAN V. POPESCU-BĂLEŞTI şi tipărită în anul 1932 la Tipografia Nicu D. Miloşescu – Tg-Jiu.
Selecţie de ZOIA ELENA DEJU
