După câteva felii de pâine cu puţin unt şi o linguriţă de gem de prune, făcut de mamaie, mi-am luat geanta şi am plecat. Înainte de a ieşi pe uşă, Maria mi-a întins o plasă cu câteva sadviciuri învelite într-un fel de prosop de hârtie şi o cutie cu iaurt.
– Sigur vrei să fii singură?
– Da! Adică… În definitiv, de ce nu?!
– Întreb şi eu…
– Aaa, păi atunci vă las cu bine!
– Ai grijă la drum şi să nu stai nemâncată. Vezi că în plăsuţă am mai pus ceva pentru tine. …Şi să nu întârzii prea mult.
Avi nu a scos niciun cuvânt. M-a privit doar încrezător şi mi-a făcut un semn discret cu coada ochiului. Gestul său m-a făcut să mă întorc şi să-l sărut. Am pupat-o şi pe Maria, apoi am ieşit. În parcarea din faţa hotelului, am mai întârziat câteva clipe. Am privit peste casele din jur, apoi spre aleea ce ducea către izvoare, deşi nu aveam de gând să rămân în zonă. M-am urcat în maşină. După ce am pornit motorul, am verificat nivelul carburantului. Era suficient chiar pentru un drum mai lung. O clipă mai târziu, mă îndreptam spre Râmnicul Vâlcea. O jumătate de oră mai târziu, intram deja în oraş. O răscruce de drumuri m-a făcut să respir adânc şi să mă opresc din mers.
,,Spre dreapta, drumul spre Drăgăşani, apoi peste dealuri, locurile copilăriei. Mda… un fel de trecut’’ – ,,m-am aprobat singură şi am oftat. ,,În stânga, Călimăneşti, Căciulata… Contextul, întâmplarea cu Avi. ,,Cât să mă mai odihnesc şi eu puţin’’, un alt fel de trecut!’’ mi-am zis în gând şi iar am oftat fără a sta prea mult pe gânduri. – ,,În spate, locul din care abia am plecat. Doar înainte-i drum de mers şi musai, în mine, să-şi aibă un dus.’’ – m-am încurajat şi am pornit din nou la drum. Am traversat oraşul apoi am urcat Dealul Câinelui, singură, printre păduri, pe un drum nu tocmai prielnic. Nu îmi era însă teamă. Aveam doar o uşoară reţinere, când mă gândeam la maşină şi la starea ei tehnică, o necunoscută pentru mine. Pe nesimţite, am început să cobor în partea cealaltă, şerpuind ca într-un dans ritualic, până jos, spre Curtea de Argeş. Nu ştiam mai nimic despre locuri. Doar câteva evenimente istorice şi ceva noţiuni din istoria şi geografia anilor de liceu îmi creionau, la nivel mental, zona. Am tresărit însă când am văzut turlele mănăstirii peste vale, parcă la doi paşi de mine. Fără să vreau, mi-am amintit de Neagoe Basarab. Apoi, de Brâncovenu şi de măreţia lui ca spirit creştin. Mi-am amintit de faptul că a acceptat moartea în locul trădării de sine. ,,Domnule, să mori pentru credinţa întru Cristos, pentru mântuirea omului, în genere, nu e de colea?! Iar când totul vine din onoare, dimensiunea ta pământească ia forme cosmice. Mda! Pe de alte parte, trebuie spus că la mijloc, în picarea capetelor, au stat şi banii pe care îi avea în băncile din Viena, Amsterdam, din Veneţia, avere imensă, râvnită de turci. Cu toate astea, de unde acum, din cei de atunci? De unde omul Om, când cei din jur doar cu gândul la sperjur?! E, oameni şi oameni, vremuri şi vremuri…’’ – m-am consolat şi am încercat să mă concentrez asupra semnelor de circulaţie. Intrasem deja în Curtea de Argeş. La nici cincizeci de metri în faţă, drumul mi se despica în două. Spre dreapta, Câmpulung, în faţă, Cetatea Poenari, una din cetăţile de pe vremea lui Ţepeş, apoi Lacul Vidraru, iar de acolo, Transfăgărăşeanul. Am privit la ceasul de pe bordul maşinii, apoi m-am decis să-mi urmez drumul. ,,Tot înainte! În definitiv, dacă nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde şti ce ascunde.’’ Primul popas l-am făcut la Mănăstirea Curtea de Argeş. Am intrat în biserică, am înghenuncheat în faţa altarului şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că exist, apoi mi-am făcut rugăciunea. La ieşirea din lăcaşul de cult, am cumpărat lumânări şi le-am pus în locuri deja prestabilite. Curios a fost pentru mine faptul că, la fiecare lumânare aprinsă, nu mă puteam concentra asupra a ceva. Nici asupra unui Dumnezeu mai prezent ca oriunde, în altă parte, nici asupra celor cărora le doream lumină în suflet. Simţeam doar că plutesc într-un loc în care parcă îmi pierdusem minţile. Abia târziu, după ce m-am îndepărtat de oraş, raţiunea şi-a regăsit oarecum, locul. Următorul popas a fost sub poala dealului pe care încă mai stătea căţărată umbra lui Ţepeş. Un fel de trecut în lacrimi mi-a urlat în minte şi am simţit cum sângele istoriei se ridică încet, încet, dincolo de glezne. M-au trecut fiorii şi aceeaşi transpiraţie rece mi-a inundat şira spinării. ,,La Istambul cădeau, sub muchia satârului, zilnic, pe caldarâm, capete, pe Valea Argeşului sau te miri unde prin Ţara Românească, zornăiau, în adierea vântului, oasele rămase atârnate, în ţepele încă sângerânde”. ,,Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile!’’- vorba lui moş Gheorghe – ce fel de fiară poţi fi încât să treci, hodoronc-tronc, ţeapa prin om şi să-l mai şi vezi cum se zvârcoleşte în ea, ridicată, aşa, în sus, spre cer? ***
Mi-am făcut cruce, apoi am urcat mai departe într-un fel de spirală a vieţii, lăsând în urmă vraiştea de suflete ce-şi mai căutau încă trupurile căzute în iadul din valea istoriei. Drumul disperării şi al aducerilor- aminte! Nimic altceva, dincolo de iluzia izbânzilor trecute. Nimic mai mult decât cădere şi re-cădere a omului din statura sa de om.
Urcuşul a devenit curând alternanţă. De la lumină, la întuneric, în viaduct, apoi iar la lumină şi tot aşa, ca printr-un fel de tunel al timpului, pănă în parcarea de dincolo de Barajul Vidraru. Nu ştiu de ce am văzut doar la o privire în treacăt, şi pe el urme de sânge. Mi se păreau acolo, în pereţi zidite nu doar Ana, ci toate Anele din lume. Chiar şi pe Ana celor o mie de zile! ,,Veşnic ne sacrificăm de-aiurea! Pentru confort însă în primul rând’’ – mi-am zis înainte de a coborî din maşină. În faţa mea, un chioşc cu tot felul de obiecte artizanale, o cabană şi un mic restaurant, parcă uitat în timp. Am intrat. În încăpere, un miros amestec de cafea proaspăt măcinată şi timp împiedicat. Dacă nu ar fi apărut de undeva, din dosul tejghelei, o chelneriţă durdulie şi roşie în obraji, aş fi avut senzaţia că mă aflu într-un loc ponosit şi înţepenit în timp.
– Bună! – am salutat eu în vreme ce am căutat cu privirea un loc din care să mi se deschidă priveliştea peste apele lacului şi spre muntele de care stătea cumva agăţat barajul.
– Bună?! Bună! Ca şi lumea din jur! – a răspuns chelneriţa uşor ironic, în timp ce doi poliţişti, dintr-un colţ obscur, au înclinat din cap. Cu ce să vă servim? Sunteţi mai mulţi, să pregătim un prânz?
– Doar eu cu mine însumi. Şi asta doar acum şi din când în când. …Că de obicei, umblu creanga, de una singură.
– Ca să vezi?! – s-au mirat poliţiştii. Şi unde ai de gând să mergi?
– Păi… Ce să zic? Dacă aş şti cam cât mai e din drumul drum? Al vieţii, vreau să spun… Mă rog, ăsta, pe care am venit eu, e lung?
– Ehe, până sus! Până unde dai mâna cu cerul prins în zăpezi… E, abia acolo ai să vezi!
– Şi după aceea?
– Domnişoară, să nu-mi spuneţi că …
– Ba da! Totul ar fi să ştiu încotro?
– Fraţilor, ca să vedeţi şi voi curaj! Mă fată, drumul ăsta abia s-a deschis. Sus, sus, înţelegi, se circulă doar pe un sens.
– Sensul vieţii! Tocmai pe ăsta îl căutam şi eu. – le-am răspuns şi am plecat.
– Draga mea, şi de aici, nimic? O acadea, măcar un suc? Domnule, ce vremuri?! Vai de mamă de om! Pe la noi, doar din cei ce beau, mâncă şi… Turcul plăteşte! Da de unde turci? Că s-au dus şi ăştia unde a nins şi nu s-a prins. Iar asta intră, iese şi… Caută potcoave de cai morţi la dracu în praznic, pe drumul Făgăraşului. Cică sens al vieţii!
– Fă, madam, sensul, adică săgeata aia cu vârful în sus de la circulaţie. …Şi nu te mai plânge, că acum o luăm cu începutul şi ştii bine că nu greşim. Vinzi tot felul de mâncăruri re şi reîngheţate, tocmai de pe lumea ailaltă, de pe la te miri ce paranghelii sau pomeni, adunate. Vinul? Un amestec popesc cât să orbeşti, la drum, toţi proştii. Păi, ce dracu, ne crezi orbeţi?
– Da ce orbeţi?!…
– Fă, ia vezi! Mai bine ai întoarce-o din drum pe tuta asta blestemată. – l-am auzit pe unul din poliţai. – Nu de alta, dar îi cade vreun bolovan în cap şi dăm de dracu! Că noi suntem în misie, la slujbă! Înţelegi?
– Las-o, domnule! Ducă-se! Dă-o în mă-sa! Se întoarce ea, singură, de-a dura, val-vârtej! Fă, mai adu, fă, o halbă! Ce dracu, domn` şef, e şi blondă, e şi mai bună… La aia, doar nişte buci mai verzi, că în rest?!… – l-a completat şi consolat celălalt poliţai.
,,Du-te dracu! – i-am zis şi eu în şoaptă şi mi-am văzut de ale mele.
***
Am pornit iarăşi la drum. Serpentinele, pe buza muntelui, una după alta. În faţa mea, când pădurea, ce nu mă lăsa să văd spre culmi, când, undeva, parcă la o palmă de loc, vârful muntelui, ca un zid, căţărat în norii ce nu mă lăsau să privesc dincolo, spre cer. Mergeam simţind cum gâfâie motorul. La fel respiram şi eu. ,,Scapă-ţi viaţa, să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri’’ – am auzit în gândurile mele glasul îngerilor poposiţi, în Sodoma, la începuturile lumii. ,,Câmpie sau vârf de munte?!… Totul e să nu fii în mizerii. Doar ele te fac să nu mori, ci să pieri şi din timpuri, şi din istorii. În consecinţă, cale de întors nu-i!’’ – mi-am zis şi am îndemnat pe drumul, atunci, pentru mine, un fel de scară spre Cel de Sus. În cele din urmă, am ajuns sub cascada Bâlea. Privind-o, din locul în care m-am oprit, mi s-a părut că ea, cascada, ar fi fost lacrimi pentru lume, de la Dumnezeu. O clipă, am vrut să plâng şi eu, însă o turmă de oi, înşirate pe versant, m-a cules din gânduri şi m-a făcut să mă simt ca în rai. Am revenit cu picioarele pe pământ, când am văzut, înainte de tunelul, scorbură prin vârful muntelui, zăpada, mai mare decât statura unui om. ,,Mda, până aici mi-a fost! Dacă nu reuşesc să trec pe lângă nămeţi, o să-mi îngheţe până şi chiloţii… Am privit spre cer şi, cu inima cât un purice, m-am strecurat dincolo de el, pe platou, considerat de mine, atunci, acoperiş al lumii. Acolo, nişte ambulanţi cu mărunţişuri şi cozonaci de prin Ardeal. Am cumpărat şi eu unul, m-am dezmorţit niţel, am mai schimbat câteva vorbe cu cei din jur, în timp ce am scos din torpedoul maşinii, harta rutieră a ţării. Un nor rătăcit ne-a stropit pe toţi cât ai clipi. ,,E, asta e! Marea şi-a înălţat un val pe cer! Marea?!’’ – Am tresărit fără să vreau. ,,Doamne, Dumnezeul meu! Până spre seară, dacă mi-ajuţi, am să fiu pe ţărmul său. ’’Mi-am făcut rugăciunea în gând, am privit soarele, apoi mi-am privit umbra şi iarăşi am pornit la drum. Am coborât spre Sibiu. Undeva, jos, dincolo de poalele munţilor, am cotit spre Braşov. În drum, la un peco, am făcut plinul la maşină apoi am tăiat Valea Prahovei, ceva mai târziu şi Bărăganul încât, spre seară, când soarele era cam la două suliţe pe cer, înainte de a scăpăta, am parcat maşina în faţa Cazinoului din Mamaia. Trecusem dintr-o lume, parcă în altă lume. Abia atunci am răsuflat uşurată. Dornică de valuri şi de aroma mării, mi-am luat costumul de baie, telefonul mobil, prosopul şi m-am îndreptat spre plajă. Într-un loc, anume amenajat de autorităţi, m-am schimbat. Briza mării, dar mai ales lipsa forfotei de pe nisipuri, m-a înviorat. Aproape de ţărmul ei, un tip singur. I-am luat seama şi, cum îmi doream să schimb câteva vorbe, după aproape o zi de tăcere, m-am apropiat.
– Deranjez? Pot să stau şi eu? – am întrebat cu reţinerea firească în faţa necunoscutului.
(Va urma)
Nicolae Bălaşa
