Ilustru reprezentant al Renaşterii engleze din perioada elisabetană, secolul al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, actor, poet şi cel mai de seamă autor dramatic al tuturor timpurilor, situând teatrul la înălţimea la care Beethoven a ridicat muzica, iar românul Brâncuşi, sculptura, autor a treizeci şi şapte de piese, comedii, drame istorice şi tragedii şi al ,,Sonetelor”, Shakespeare, născut la 23 aprilie 1564 şi intrat în veşnicie tot în ziua de 23 aprilie a anului 1616, aşa cum indică piatra funerară de la Stratford, a creat ,,oameni asemenea lui Prometeu, dar de o statură uriaşă” (Goethe), el este cel care ,,încarnează întreaga natură” şi, precum Homer, ,,este o stihie” ( V. Hugo)
Mesajul transmis prin opera sa se referă la faptul că orânduielile vremii sunt nemiloase, crude, vitrege şi nedrepte, că răul domină în lume, în firea oamenilor, dar optimismul şi credinţa în valorile morale nu trebuie pierdute.
Dintre scriitorii englezi, pentru Eminescu, cel mai valoros şi preţuit este Shakespeare. Din însemnările făcute în caietele sale, rezultă că poetul cunoştea destul de timpuriu opera dramaturgului englez. Prin anii 1868-1869, Eminescu are o preocupare intensă pentru traducerea şi studierea lucrării ,,Arta reprezentării dramatice” a profesorului doctor Enric Theodor Rötscher. Autorul acesteia, printre altele, analizează şi caracterele dramatice din literatura universală, nelipsind, bineînţeles, şi personajele principale din scrierile lui Shakespeare: Romeo, Julieta, 
Jago, Othello, Lady Macbeth, Cleopatra, Falstaff şi altele.
Ca student la Viena, Eminescu frecventa teatrul Curţii imperiale. Colegul său, Teodor Ştefanelli îşi aminteşte cum, la insistenţa lui Eminescu, merg la teatrul Burgtheater, pentru ,,Regele Lear”, de Shakespeare. Dispunând de bani puţini, căutau să obţină locuri la galerie. Era un ger cumplit, aşa că ,,zgribuliţi şi tremurând, am rezistat până aproape de şase ore, dar eu unul nu mai puteam suferi gerul şi-i zisei lui Eminescu să lăsăm dracului şi pe Lear şi pe Shakespeare şi să ne ducem acasă”. Ştefanelli l-a părăsit, iar Eminescu a asistat la reprezentaţie, satisfăcut ca n-a îndurat gerul aspru în zadar.
Când Eminescu trimite poezia ,,Epigonii” lui Iacob Negruzzi, pentru ,,Convorbiri literare”, aceasta este însoţită de o scrisoare prin care explică ideea fundamentală a poeziei. Acesta notează: ,,Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale”.
George Călinescu, în ,,Opera lui Mihai Eminescu”, capitolul ,,Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu”, subcapitolul ,,Literatura engleză”, prezintă adnotari ale lui Eminescu referitoare la opera geniului englez. Deseori poetul citează din piesele traduse de el (,,Timon Athenianul”, ,,Regele Lear”, ,,Hamlet”), exemplu, replica lui Hamlet ,,Ce e Hecuba pentru el?” Eminescu strecoară unele opinii asupra ,,dramatismului cecităţii si nebuniei”. ,,Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil”.,,Nebunii lui Shakespeare sunt adevaraţi înţelepţi”.
Într-o notă din ,,Curierul de Iaşi”, 1876, face comentarii asupra unor replici ale Cavalerului Falstraff (,,Henric IV”), tipul nobilului sărăcit şi decăzut moraliceşte, deşi, inteligent, înţelege unele aspecte profund omeneşti: ,,Toţi promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritorului. Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrie Shakespeare divinul, Sir John, care de o mulţime de ani nu şi-a mai văzut genunchii de gros şi gras ce este”. Într-una din însemnări, aminteşte de Ariel, dovadă că a citit comedia ,,Furtuna”, piesă considerată testamentul lui Shakespeare, în care, prin Prospero, personajul principal, transmite un mesaj de încredere în viaţă. Unele ,,infiltraţii” shakespeariene se regăsesc în proiectele dramatice ale lui Eminescu. Irina din ,,Grue Sânger’ este o Lady Macbeth, Mira din ,,Bogdan Dragos” e o nebună ca Ofelia din ,,Hamlet”, având corespondenţă şi în ,,Romeo si Julieta”.
În romanul ,,Geniu pustiu”, Eminescu îl numeşte pe Shakespeare ,,geniul divinului şi marelui Brit”, iar în articolul,,Teatrul românesc şi repertoriul lui”, din ,,Familia”, ,,geniala acvila a nordului”.
În legatură cu controversa lansată de Voltaire asupra abaterii lui Shakespeare de la regulile clasice ale tragediei, Eminescu notează: ,,Într-adevăr, când iei în mână opurile sale, care par aşa de rupte, aşa de fără legătură în sine, ţi se pare că nu e nimica mai uşor decât a scrie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a existat autor tragic, care să fi domnit cu mai multă sigurătate asupra materiei sale, care să fi ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută, şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi profunditate, care domneşte în creaţiunile acestui geniu puternic”.
Într-o notă din ,,Curierul de Iaşi”, Eminescu elogiază creaţiile dramatice ale lui Shakespeare şi comediile lui Moliere, ,,pentru că se vor putea reprezenta şi peste mii de ani şi vor fi şi ascultate cu acelaşi interes, căci pasiunile omeneşti vor rămâne mereu aceleaşi”.
,,Umbra lui Shakespeare şi a creaţiei lui trece de mai multe ori prin poeziile, prin criticile lui Eminescu” (Tudor Vianu). Celebra expresie ,,to be or not to be” (engl. ,,a fi sau a nu fi”) din primul vers cu care începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena I, este întâlnită în ,,Mortua est!” :
,,Şi apoi…cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi…dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri”.
Împăratul alungat de furia poporului, în poemul ,,Împărat şi proletar”, este regele Lear:
,,Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată-
Moşneagul rege Lear”.
Lipsit de regat, fiind izgonit de cele doua fiice perfide, Lear rătăceşte în lume, bătrân, părăsit şi dărâmat sufleteşte de ingratitudinea fiicelor sale (,,cununa cea de paie”).
,,All the world s a stage
And all the men and women merely players”.
(engl. ,,Toată lumea e o scenă
Şi toţi oamenii sunt simpli actori”).
Sunt celebrele versuri din ,,Cum va place” de Shakespeare (actul II, scena 7). Ideea prezentă în opera mai multor personalităţi célèbre, la Schopenhauer, apare şi la Eminescu în ,,Glossă”:
,,Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i.”
Unele versuri din postuma ,,Memento mori” (episodul Daciei) au la baza traduceri din ,,Hamlet”:
,,Au fost vremi când pe pământul lor, n-aveau loc să-nmormânte
Morţii lor…”
În postuma ,,Icoană si privaz”, ediţia Perpessicius, compusă în perioada ieşeană, 1876, poetul mărturiseşte:
,,Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare.”
,,Satul de lucru…” este o traducere a lui Eminescu după Sonetul XXVII al lui Shakespeare, sub obsesia iubirii pentru Veronica Micle.(Poezii postume, ediţia Perpessicius). Prima versiune românească a celebrului ,,Sonet 66” aparţine tot lui Mihai Eminescu. Problemele existenţei pe care şi le pune Shakespeare îl frământă şi pe Eminescu. Aspectele vremii neconforme cu regulile morale, dezamăgirea şi scepticismul umaniştilor, slăbiciunile care pun stăpânire pe om fac obiectul ,,Sonetului 66”:
,,Scârbit de toate, tihna morţii chem.,
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri si huzur.
Credinţa – marfă, legea sub blestem.
Onoarea – aur calp, falsificat.”
Iubirea (,,Iubirea – adevărată nu-i iubirea / Ce piere când în cale-i piedici vin”), timpul care macină zilele omului, înghite totul (,,Tooth of time” – engl. ,,Dintele vremii”, celebra metaforă a lui Shakespeare), moartea, arta şi rolul poetului sunt temele cele mai frecvente în ,,Sonete”, teme comune liricii universale, sunt reflectate şi în creaţia eminesciană.
Postuma ,,Cărţile” , cu titlul iniţial ,,Cărţile mele”, compusă în perioada ieşeană, 1876, face parte din ciclul omagiilor, în acelaşi timp, veroniene şi pentru Shakespeare (Perpessicius) şi este ,, în esenţa ei un madrigal” (T.Vianu). Eminescu îl apoteozează pe Shakespeare:
,,Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Isvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.”
În acest elogiu eminescian, apologetul român îl consideră pe marele poet englez ,,Prieten blând al sufletului” său, aşa cum Goethe mărturisea: ,,Shakespeare, prietene, dacă ai mai fi printre noi, n-aş putea trăi nicăieri în altă parte decât în preajma ta”.
Prin prezentarea unor aspecte contrastante, în versurile cinci şi şase, exprimate prin epitetele ,,crud”, ,,moale”, furtună”, ,,lin”, sugerează alternarea tragicului cu liricul, furtunosul, impetuosul cu liniştea şi blândeţea, dar şi caracterele din opera lui Shakespeare, cu ororile şi cruzimea lor, ,,lipsite de voinţă şi raţiune, guvernate de temperament, imaginaţie sau pasiune pură, private de însuşirile care sunt opuse acelora ale poetului”. (Taine)
Eminescu îl divinizează pe Shakespeare, asemenea Atotputernicului, ilustrul scriitor englez a creat, prin opera sa, o diversitate de stări de fapt ale vieţii, cu un evident talent, a conceput oameni şi situatii variate, aşa încât ,,Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. Autorul ,,Luceafarului” îşi motivează preţuirea pentru geniul englez:
,,Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,
M-ai învăţat ca lumea s-o citesc”.
,,El îi comunica poetului nostru, nu numai ştiinţa despre oameni, dar şi facultatea de a simţi şi înţelege”. (Tudor Vianu)
În continuare, enumeră cele trei izvoare ale creaţiei sale poetice, primul fiind opera lui Shakespeare, de la care a învăţat ,,să citeasca” lumea, adică s-o descopere, să gândească cu alte priviri asupra lumii, asupra întocmirilor ei.
Scrierile shakespeariene reprezintă principala sursă de învăţături, până şi greşelile îi sunt dragi poetului român. Celelalte două izvoare nu le numeşte, dar le presupunem: înţeleptul, de la care ,,Problema morţii lumii o dezleg”, nu este altul decât Schopenhauer, maestrul său filosofic, iar al treilea izvor, şi mai tăinuit, nu poate fi decât iubita. Shakespeare a fost pentru Eminescu unul din maeştrii săi literari, ţinta sa pilduitoare. Aşa după cum remarca Tudor Vianu, a existat un cult al romanticilor pentru Shakespeare, iar Eminescu, numărându-se printre ei, a fost unul din adoratorii celebrului sciitor englez.
Constantin E. Ungureanu
