Shakespeare în conștiința literară românească (III) – Nichita Stănescu și Marin Sorescu

1000

Patru momente poetice importante distingem în evoluția poeziei românești: Mihai Eminescu, poezia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, poezia interbelică și poezia postbelică, marcată de generația șaizecistă, în frunte cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

Poezia românească, prin această generație, revine la matca ei adevărată, după o perioadă tristă, proletcultistă a realismului socialist, când imixtiunea politicului se exercită cu putere. Prin anii ’60, se producea așa-zisul dezgheț ideologic și literar. Nichita Stanescu, Marin Sorescu și alți poeți contemporani cu ei, reprezentanți ai neomodernismului refac tradiția cu poezia interbelică, cu modernismul. Poezia lor, atât stilistic cât și thematic-ideatic, se întoarce la izvoarele modernității interbelice cu un limbaj poetic insolit, expresiv, ambiguu, cu imagini metaforice subtile și îmbinări neobișnuite de cuvinte. Își găsesc oglindirea artistică teme ca: condiția artei și a creatorului, aspirația spre cunoaștere, curgerea timpului, viața și moartea, erotismul, reflecția filosofică. Prin urmare, se redefinește poeticul. Nichita Stănescu cultivă cu lirism ermetic și vizionarist, principala trăsătură a poeziei sale este conceptualizarea viziunii poetice sau sensibilizarea conceptelor la care se alătură folosirea unui limbaj poetic surprinzător, cu metafore inedite. Parcursul său liric cunoaște trei etape: cea iniţială (începuturile sale poetice), jubilativă, de manifestare a elanurilor adolescentine. Este o lirică a armoniei sinelului cu lumea: ,,Sensul iubirii”(1960), ,,O viziune a sentimentelor” (1964). Percepția corporală, materializarea lumii abstracte și dematerializarea lumii concrete, atitudinea față de cuvânt (,,Umbra vieții mele sunt cuvintele mele”- ,,Războiul cuvintelor”) il apropie de Tudor Arghezi. Urmează o etapă de întindere mai mare caracterizată prin adâncirea conștiinței de sine în cunoaștere și curgerea timpului: ,,Dreptul la timp (1965) ,,11Elegii”(1966), ,,Roșu vertical (1967), ,,Laus Ptolemaei” (1968), ,,Necuvintele” (1969), ,,În dulcele stil clasic” (1970). Prin ,,Măreția frigului” (1972), se trece la cea de-a treia atapă în care tema timpului și a morții sunt prioritare: ,, Epica magna”(1978), ,,Operele imperfecte” (1979), ,,Noduri și semne” (1982).
Una din postumele lui Nichita Stănescu este poezia ,,Shakespeare”, din care reproducem două secvențe:
,,Calul este o margine deznădăjduită
Și eu sunt o margine.
Teiul cu mirosul lui de tei cu tot
E o margine deznădăjuită .
Eu sunt numai o margine”.

,,Perfidul acesta de timp
Care trece ca un șarpe.
Dar ce spuneam?
De perfidul de timp?
De cal ziceam?
Mai că aș da mirosul de tei dumnezeiesc pentru un cal”
“Calul” este un simbol arhetipal cu o mulțime de sensuri (pletoră semnatică), care poate fi comparat doar cu șarpele, un alt important simbol arhetipal. Calul, prin atracția sa fizică, contururile armonioase ale corpului, viteza de deplasare, inteligenţă, devotamentul său pentru stăpân, este cunoscut în toate spațiile geografice și culturale ale omenirii, în mituri, legende și basme. Calul năzdrăvan din poveștile lumii are un rol multiplu, este vehicul, singurul prieten, călăuză și confident al eroului popular. L-a însoțit pe om în toate aventurile sale militare și are un rol important în viața economică. Mitologia, literatura și istoria amintesc de unii cai vestiți: Pegas, Centaur, Bucefal (Ducipal), Hippogrif,Incitatus, Rosinanta. Pegasul , vestitul cal înaripat din mitologie, era considerat calul muzelor,al inspirației poetice.
Un alt cuvânt – simbol care apare în primele versuri este “teiul”. Acest copac ale cărui flori parfumate posedă virtuți calmante, a fost considerat întotdeauna ca un simbol al prieteniei, al unei statornice fidelități. Este copacul sacru, de aceea, se spune că, în tei, niciodată nu trăsnește. Atât “calul” cât și “teiul” sunt ,, margini deznădăjduite”, metaforic pot semnifica dezamăgirile umanistului Shakespeare:
,, Scârbit de toate, tihna morții chem,
Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,
Nemernicia-n pururi și huzur,
Credința- n marfă, legea sub blestem,
Onoarea- aur calp falsificat”
(Shakespeare – ,,Sonetul 66” )
Nichita Stănescu este ,,numai o margine”, ceea ce sugerează modestia.
În partea a doua a poeziei, apare tema timpului, prezentă la toți marii poeți ai lumii și mai ales în sonetele celebrului dramaturg și poet al Renașterii engleze, regretul că ,, perfidul timp” ,,trece ca un șarpe” ce scurtează bucuriile vieții. Șarpele, cu forma sa alungită, elasticitatea corpului, în mers, formează o linie sinuoasă (șerpuitoare), uneori se încolăcește, alcătuind o spirală sau un cerc. În tradiția culturală a umanității, șarpele întruchipează Spiritul și Moartea, Viața și Moartea, Lumina și Întunericul, Haosul și Ordinea, Binele și Răul. Ultimele două versuri ne poartă cu gândul spre drama istorică ,, Richard al III – lea”, actul V, scena 4 (1592), scrisă de Shakspeare. Exclamația ,,A horse, a horse! My kingdom for a horse!(engl. ,, Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!), folosită de Sheakspeare, în drama sa, a fost rostită de Richard al III – lea (1483 -1485), în lupta de la Bosworth (1485), în care regele a fost ucis. Orgoliosul rege al Angliei, văzându-se pierdut, era hotărât să-și dea regatul pentru un cal, spre a fugi și a-și salva viața. Eminescu, în ,, Sărmanul Dionis”, folosește o expresie apropiată: ,, Un regat pentru o țigară”.
Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator și eseist, reprezintă direcția unei poezii fantezist – ironice, ironia constituie nota dominantă, distinctivă, în spatele acesteia se ascund mituri, simboluri lirice consacrate, reflecția filosofică gravă, amestecată cu ludicul. Este creatorul unui limbaj insolit ce conține aspecte ale limbii vorbite, cuvinte familiare, argotice. Cultivă paradoxul și absurdul, are afinități cu poezia lui Tudor Arghezi, iar Mircea Scarlat îl apropie prin, discursivitate, de poetul american Walt Whitman. M. Sorescu depoetizează liricul. Volume de poezii: ,,Singur printre poeți” (1964), ,,Poeme” (1965), ,,Moartea ceasului) (1966), ,,Tinerețea lui Don Quijote”(1968), ,,Tușiți” (1967), ,,Suflete bun la toate” (1972), ,,La lilieci”, vol.I (1973), vol.II (1977), vol III (1980), ,,Descântoteca” (1976) și ,,Sărbători itinerante” (1976).
În concepția lui Marin Sorescu, ,,poezia e mai degrabă una de cunoaștere”. ,,A avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea sufletului până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime – iată poezia (,,Insomnii”).
La rândul său, și Marin Sorescu închină o poezie creatorului de elită al umanității, Shakespeare. Poezia ,,Shakespeare” din volumul ,,Poeme”(1965)este o piesă antologică. Aceasta conține o parodiere cu umor fin a mitului biblic al creației, îl identifică pe Shakespeare cu Dumnezeul biblic:
,,Shakespeare a creat lumea în șapte zile”. Acest vers izolat de restul poeziei printr-un câmp estetic are caracter de sentință și conține metafora cheie a poeziei, cu alte cuvinte, asemenea Demiurgului, Shakespeare este creatorul unei lumi prin opera sa.
,,În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești”. ,,Cerul” este o manifestare directă a transcendenței, a sacralității, este ,,locuința lui Dumnezeu” și reprezintă principiul masculin, așa cum Pământul este principiul feminin. Simbolizează armonia și seninătatea. ,,Cerul”, ,,munții”, ,,apele”, ,,prăpastia” sunt metafore des întâlnite în poezia lui Marin Sorescu: ,,Munții”, ,,Muntele”, ,,Otrăvuri”, ,,Între stele”, ,,Apropii stelele”, ,,Prăpastia”, ,,Timp”, ,,Foc și apă”, ,,Creația”, etc.,,Iarba, munții, apele, cerul / Mi-au intrat în sânge”(,,Otrăvuri”). ,,Muntele, fiind înalt, este calea spre cer, se înrolează în simbolismul transcendenței, capăt al ascensiunii omului (alpinism), e un simbol al stabilității și securității. După cum se știe, în tradiția biblică, există munți cu valoare sacră. Prăpastia, de regulă, este tot într-o regiune muntoasă, un povârniș înalt și abrupt, stilistic, în text, reprezintă abisul conștiinței.
,,În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele / Și celelalte sentimente / Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei, / Lui Othello și altora / Să le stăpânească ei și urmașii lor, / În vecii vecilor”.
Apele sunt purtătoare ale vieții, forței și purității. ,, Râurile” simbolizează nestatornicia, iar ,,mările” și ,,oceanele”, urmare a întinderii lor, aparent nemărginită, reprezintă imaginea nedeterminării. Și acestea au o valoare sacră.
,,Râurile”, ,,mările”, ,,oceanele” sunt metafore și reprezintă trăiri afective intense, intelectuale, estetice și morale ale principalelor personaje din opera dramatică a lui Shakespeare, drame istorice cu subiecte luate din antichitate și tragedii (,,Hamlet”, ,,Othello”).
În ziua a treia a strâns toți oamenii/ Și i-a învățat gusturile:/ Gustul fericirii,al iubirii, al deznădejdii, / Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe,/ până s-au terminat toate gusturile!/,,Gusturile”, de fapt, sunt teme și motive din opera shakespeareană, gustul fericirii, al iubirii (,,Romeo și Julieta și unele comedii), al deznădejdii (tragedii și sonete), al gloriei (,,Hamlet”), al geloziei (Othelllo).
,,Atunci au sosit și niște indivizi care întârziaseră./ Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire / Și le-a spus că nu le rămâne decât să se facă / Critici literari / Și să-i conteste opera.”/În această secvență poetică, ironia aspră a lui Marin Sorescu țintește, pe de o parte, spre denigratorii lui Shakespeare, mergând până la negarea paternității operei, pe de altă parte, spre unii critici ai scrierilor sale, așa cum îi vizează în ,,Insomnii” : ,,În ce privește greșelile greșiților mei, ele constau în faptul că m-au apreciat pentru lucruri care nu sunt esențiale și m-au înjurat pentru lucruri pe care nu le-au înțeles. Cronici (există și excepții) scrise fără niciun simț (din cinci câte îi sunt necesare unui critic) tendențioase și minimalizatoare”.
Următoarea secvență vizează comedia lui Shakespeare, ,, o albină fără ac. Ea distrează, dar nu rănește; te face mai degrabă să surâzi decât să râzi. Nu-și propune să judece viața, ci doar să ne consoleze. Cunoaște melancolia, dar ignoră amărăciunea.” (V. Hugo). Așa-zișii ,,clovni”, bufoni, măscărici:
Puck (,, Visul unei nopți de vară”), Feste ( ,, A douăsprezecea noapte”), Lavache (Totu-i bine când se sfârșește cu bine ”), Lanncelot Gabbo („Neguțătorul din Veneția”), Bufonul (,,Regele Lear”), Jorich, bufonul regelui Danemarcei, (,,Hamlet”) ne amuză, ne fac să surâdem cu gândul la drama lor, martori ca spectatori, la degajarea lor ostentativă.
,,În ziua a șasea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o furtună / Și l-a învățat pe regele Lear / Cum trebuie să poarte o coroană de paie. / Mai rămăseseră câteva deșeuri de la facerea lumii/. Și l-a creat pe Richard al III-lea.” Versurile fac referiri la tragedia ,,Regele Lear” și drama istorică ,,Richard al III-lea”. Lipsit de regat, pe care-l împărțise celor două fiice perfide și ingrate, în timp ce pe Cornelia, cea de-a treia fiică, o alungase, deși îl iubea cu adevărat, vanitosul rege Lear, izgonit, rătăcește prin lume bătrân, părăsit și distrus sufletește din cauza ingratitudinii celor două odrasle ale sale. Richard al III-lea, „creat din deșeuri”, ,,un monstru de răutate”, intrigant, perfid, crud, fără scrupule, folosește mijloacele cele mai bestiale, pentru a înlătura impedimentele ce-i stau în calea sa ambițioasă de a ajunge rege.
În sfârșit, ,,În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru și umpluseră pământul cu afișe /,,Și Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă/ Ar merita să vadă și el un spectacol/ Dar mai întâi,fiindcă era peste măsură de istovit,/ S-a dus să moară puțin. ”. Trei idei se desprind din ultima secvență a poeziei: universalitatea, travaliul artistic și perenitatea. Opera shakespeareană, ca urmare a perfecțiunii ei artistice și a semnificațiilor general – umane, s-a bucurat de o largă difuziune și de o imensă influență și reputație în conștiința tuturor popoarelor. Ocnaș al condeiului, Shakespeare a creat opera sa dramatică, însumând 37 de piese, în decursul a peste două decenii de strădanii, de aceea, în calea-i spre reușită, a întâmpinat nenumărate greutăți, cu alte cuvinte, ,,Per aspera ad astra”(lat.,,Pe căi aspre către stele”),cu varianta ,, Ad augusta per angusta” (lat. ,,La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice”. Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut mai întâi pământul și iadul ( Goethe).
Această poezie, demnă de a face parte din orice antologie poetică, se sfârșește cu un vers emblematic: ,,S-a dus să moară puțin”, așa cum Horațiu, în una din odele sale, vorbind despre sine, afirmă: ,,Non omnis moriar” (lat. ,,Nu voi muri de tot”), adică va lăsa posterității opera sa care va fi nemuritoare și va aminti de numele lui. Omul e într-adevăr trecător, dar el poate trăi veșnic prin creațiile sale: ,, Eripitur persona, manet res” (lat. ,, Omul dispare, opera rămâne”, Lucrețiu). Limbajul poeziei este accesibil, familiar, comunicarea este directă, retorică, fantezia și spiritul persiflant sunt prezente și-n această poezie ce conține o parodiere a mitului biblic.Reprezentanți de seamă ai poeziei postbelice, din generația șaizecistă, deținători a numeroase premii naționale și internaționale ( Premiul ,,Herder”: N. Stănescu (1975); Marin Sorescu (1991); Nichita Stănescu propus pentru Premiul Nobel (1980). Au fost autorii români cei mai traduși și cunoscuți dincolo de hotarele țării, din perioada postbelică.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here