Scrisoare pentru Mama (III)

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, Ion scria către mama sa. «Mamă cât priveşte pe Lenuţa, eu nu ştiu cum o duce acolo, dar cred după părerea mea, că e mult mai bine ca la Bucureşti şi mulţi ar da mult, să aibă unde se duce de acolo»(4mail944). De obicei toţi refugiaţii alegeau sate aflate lângă păduri, munţi sau ape mari cu zăvoaie lângă ele.

Pe acestea oamenii le considerau mai sigure… ”Să vă rugaţi să fiţi sănătoşi ca să puteţi munci şi gândiţi-vă că sunt astăzi destui oameni care au rămas pe drumuri şi sunt într-o situaţie mai proastă decât a noastră“. Urmele războiului se vedeau peste tot dar mai ales acolo unde trebuia să treacă frontul… ”Suntem cantonaţi într-un sat care e mai mult pustiu fiindcă oamenii au plecat că bate cu artileria aici. Restul de oameni ce mai sunt nici eu nu ştiu cum să-i mai numesc. Nu au de nici unele. Sunt urâţi foc şi sunt de altă religie decât noi. Singura lor avere sunt cartofii”.(Săbăoani, Roman, 23 iulie1944). Pe front există pericol în orice moment, chiar dacă uneori li se părea unor ostaşi că sunt „aranjaţi„ bine.

„Sunt ca şi înainte la baterie. O duc destul de bine. Numai, câteodată ne necăjesc pustiurile astea de ciori( avioane), ba ne mai şi scoală din somn şi mai facem mici sărutări cu pământul. Totuşi e foarte greu să fii aici oriunde vei fi. Să stai mereu tot în pământ cu umbra morţii deasupra în orice moment nu e aşa uşor. Pentru mine care sunt obişnuit din trecut nu mi se pare chiar ala. Mă gândesc acum la fratele meu fiindcă ştiu viaţa lor(era infanterist rezervist şi plecase pe front neinstruit)… Pe o parte greu este şi pentru Dv.dar şi pentru el nu e uşor„(era mai bătrân decât Ion cu zece ani şi Ion îi purta mereu de grijă).

Pericolul frontului persistă din clipă în clipă; Ion era expus fiind în linia întâi.

„La 2-3 zile mă duc pe la observator, la căpitan, unde mai fac câte o sută de mătănii prin şanţuri din cauza proiectilelor. Aici ne cam supără avioanele. Dimineaţa pe la ora 4 trebuie să fii deja îmbrăcat ca să poţi sări în adăpost. Acum a plouat trei zile la rând şi am dus-o foarte greu de tot. Mă gândesc mereu la tine Lenuţa şi ce n-aş da să fiu măcar un ceas lângă tine. Întors de aproape de Stalingrad, s-a înrolat spre Frontul de Vest, de unde scria : „Nu am timp mult fiindcă mai am de lucru că ţi-aş scri mai multe referitor la viaţa care o duc aici. Sunt pus bine şi la adăpost bun, dar totuşi dacă-mi va fi scris să mor, de la asta nu pot să scap. Chiar ieri dimineaţă am fost în bateria de tragere, adică acolo unde sunt tunurile noastre, la 3 km. de linia infanteriei, lângă front şi m-au şi luat în primire de la ora 4. Au căzut trei branduri lângă mine, dar noroc că am căzut într-o groapă în faţa unui cort cu prieteni. Am ajuns la ei plin de noroi pe ochi, ca vai de mine (6 mai 1944).

”Mă gândesc la tine ,Lenuţa, la mama şi la Mile cum veţi petrece Sf.Paşti singuri, dar totuşi să fiţi liniştiţi că atâta vreme cât vom fi noi aici la datorie, veţi fi în siguranţă”.

Dorul de casă era permanent în inima lui, la care se adăuga grija pentru cei dragi.

”Citind scrisoarea de la tine, unele fraze mi-au făcut bucurie iar altele m-au făcut să plâng fiindcă văd că-mi aduci aminte de locurile pe unde am umblat amândoi, acum un an. Ah! ce mult aş da să fiu acum măcar un singur ceas acolo. Să mă pot bucura şi eu de frumuseţile naturii şi să ascult glasul cucului, care nu l-am mai auzit de trei ani. N-am însă ce face. În loc de cuc aud mereu bubuitul tunului care nu tace nici ziua nici noaptea parcă ar fi iadul pe pământ. În loc de verdeaţă şi flori, praf şi noroi, aceasta este viaţa. Nu voi uita niciodată drumul plin de obstacole ce l-am făcut amândoi până la Bucureşti cum şi drumul când veneam de la Bălceşti pe marginea apei(Gilortului) şi ne certam amândoi fiindcă ne iubeam prea mult. Toate trec însă foarte repede şi iarăşi cu ajutorul lui D-zeu vom fi împreună fiindcă să ştii şi tu, după cum ţi-am mai spus că am suflet bun care-mi spune că voi scăpa şi acum şi voi veni sănătos înapoi”.„0 mare blândeţe sufletească, iată darul pe care natura mărturiseşte că l-a făcut omenirii, dându-i lacrimile. »(D.I.Juvenal).

Multe scrisori nu mai pot fi descifrate de mulţimea lacrimilor celui care le-a scris şi a celor ce le-au citit la destinaţie. Nu cunosc un procedeu să le vizualizez.

”Pe aici e timp bun, însă război şi grijă mare la tot pasul şi când vine moartea te găseşte şi nu te întreabă dacă eşti gata. Sunt cu gândul la Dv. fiindcă nu ştiu cum o duceţi şi cum trăiţi. Nu ştiu ce aveţi pe aci fiindcă mama nu mi-a scris nimic. Îmi închipui că aveţi vreme de primăvară.Când vei asculta cum cântă cucul să te gândeşti la mine că bubuie tunul şi nu se ştie unde voi fi”.„Ştiu şi cunosc durerea ta oricât vei căuta să mi-o spui mie. Eu înţeleg totul însă nu înţeleg fraza în care spui că ţi-ai pierdut definitiv răbdarea. Se vede însă că voi nu aţi simţit nici până acum durerile acestui război, căci slavă Domnului la Bucureşti nu te-a apucat nici un bombardament să vezi moartea cu ochii iar frontul este departe de aci aşa că nu prea ştiţi ce este pe lume” (11 august 1944).

Din alte scrisori se desprinde dârzenia de a lupta până la capăt şi o ură neîmpăcată împotriva duşmanilor. „De mai bine de o săptămână de când nu mi se ştie masa şi dormitul. Dragă mamă, ştiu că poate aţi auzit de ceea ce s-a abătut iarăşi pe capul nostru, însă nu avem ce să facem.Trebuie să mergem iarăşi să nu lăsăm duşmanul să se apropie de casele noastre unde ne-am născut şi am crescut. Ştiu că iarăşi această veste tristă va cădea ca un trăznet pe capul dumitale, dar eu te rog din suflet să nu-ţi faci nici o inimă rea fiindcă ţi-am spus când am plecat că ori prin ce împrejurare voi trece şi prin orice suferinţă voi mai avea de îndurat, îmi spune inima şi Dzeu, după cum mi-a spus întotdeauna că voi scăpa cu viaţă şi mă voi întoarce sănătos înapoi.” (Sibiu 2 aprilie 1944)

„Ştiu că poate în acest timp prin care am trecut m-aţi crezut poate mort însă vă rog foarte mult nu duceţi deloc grija mea, fiindcă sunt tot cu unitatea mea şi lupt alături de aliaţii noştri ruşi, contra acelora care ne-au pârjolit ţara timp de patru ani de zile. Sunt departe în Ardealul nostru drag care cred că în curând va fi al nostru. Deocamdată nu vă pot da adresa ca să-mi scrieţi că nu avem Oficiu Poştal, dar cred şi sper că sunteţi bine cu toţii că veţi fi împreună toţi afară de fratele Virgil de care nu ştiu nimic(20 sept 1944)”.

O veste cât de scurtă e bine venită pentru toţi cei de acasă.

„Comunicaţi la ai lui Gecăran şi Birceanu, că şi ei sunt bine cu toţii. Ginerele lui Cambrea nu mai este cu noi dar trăieşte şi el încolo se apropie iarna şi e frig. Vă rog încă odată nu duceţi grija mea”.

Pentru el mai mare grijă era pentru cei de acasă.

”Cred că aveţi un timp foarte bun pe aci. Să dea bunul Dumnezeu să se termine acest război mai repede că am o poftă nebună de viaţă şi de muncă. Cred că mult nu mai este. Semnele sfârşitului se apropie şi se văd, însă trebuie să mai suferim până atunci”(23 iulie 1944)

„Draga mea, astăzi îţi scriu iarăşi pe un camarad care vine la Sibiu, prin care îţi fac cunoscut că mă aflu bine sănătos şi o duc bine până în prezent. Nu ştiu nimic de tine şi sunt foarte îngrijorat. Sunt pe malul Tisei în ajun de trecere. Timp frumos şi toate bune ca în război. (Cât de simplu e privit războiul uneori „ şi toate bune ca-n război „ pentru a nu le face griji în plus celor de acasă). Ţi-aş scri foarte mult dar nu am timp fiindcă pleacă maşina. Te rog răspunde-mi la Oficiul Poştal Militar nr.926. Multe sărutări la toţi. Vă doreşte Nelu.” (20oct 1944). A fost ultima scrisoare. Pe 7 noiembrie 1944, murea, în urma unui bombardament german în câmp deschis. Doar părţi din corpul său au fost găsite. A fost identificat după ceasul de la mână.Rămăşiţele au fost înmormântate de camarazii săi în curtea Bisericii Reformate din Noghy Koros cu alţii la un loc într-o groapă comună. Azi nu se mai ştie unde este locul.

Poeţii au cântat patria, poporul în diferite feluri. Pentru aceasta trebuie să simţi să fii pe deplin răspunzător de soarta acestora, să te contopeşti cu destinele ţării şi poporului tău. Să iubeşti cu dăruire şi patria şi poporul tău, cu spirit de jertfă, să fii cum spunea poetul „suflet în suflet neamului tău şi să-i cânţi cinstit bucuria şi amarul”. „Un soldat simplu, cu studii puţine, a simţit ce este datoria, ce este patria, ce este mila pentru semeni şi suferinţa. Un tânăr necunoscut ne părăsea la 24 de ani. Poate prea tânăr pentru atâta experienţă de viaţă, prea bun, cu prea multă simţire, poate. Unii au iubit şi-au suferit pentru noi toţi. Rămâne măcar să le păstrăm amintirea, să ştim să ne întoarcem mereu noi la viaţă şi să transformăm propria lor durere, sacrificiul lor, lacrimile lor, în artă în simţire, în izvor dătător de viaţă şi amintirea lor să rămână învăţăminte pentru generaţiile de azi şi de mâine. La câteva luni după anunţarea morţii lui Ion, bunica îmi spunea: Mi-au secat lacrimile. Nu mai pot plânge. N-am cu ce. „La doi ani murea şi mama (bunica), după atâta durere. După Revoluţie am întrebat autorităţile din Ungaria despre eroii din 7 nov. 1944. Mi s-a răspuns că nu există nimic care să amintească de ei. Aici în ţară, îmi aduc aminte că era la primăria din Bengeşti Gorj un colţ unde sub o icoană şi o candelă erau scrise numele celor căzuţi în Cel de al doilea Război Mondial. Azi nu mai există nimic. Bunica a primit un pogon de pământ pentru eroul ei. Pământul a fost luat de colectiv, în ultimii ani osemintele ei au fost scoase de actualul preot al satului şi aruncate într-o groapă a unui mort recent. Deci nici mormântul ei nu i-a fost lăsat. Eu am încercat după 1989 pe la diferite foruri şi personalităţi cu dare de mână să ridic măcar o placă comemorativă în satul eroului, cu versurile acelei scrisori pentru Mama din care tinerii au ce învăţa. Nu mi s-a răspuns nimic. Atât respect există pentru cei care şi-au jertfit viaţa pentru patria lor. În curând mă voi întâlni cu el şi mă va întreba:ce-ai făcut pentru amintirea mea? Eu am făcut pentru tine. Te-am crescut. Te-am sfătuit să înveţi, să fii bun cu semenii tăi, să ajuţi oamenii sărmani mai ales pe cei care vor să înveţe. Să fii drept.

Să nu fii nepăsător. Tu, tu ce-ai făcut? Ce să-i răspund?