Scriitorul Spiridon Popescu la 70 de ani – I. Altfel despre recunoașterea publică a poetului

755

1. Valoarea prestației poetice
Am vorbit despre poezia scriitorului Spiridon Popescu în biserica de patrimoniu a Brădicenilor, când i s-a înmânat un premiu al „Serilor la Brădiceni”, și la Teatrul „Elvira Godeanu”, când a fost declarat „cetățean de onoare” al Municipiului Târgu-Jiu: Anul trecut, i se decernase titlul de „gorjean al anului”, desigur pentru faptul de-a fi izbutit ce nici un poet gorjean n-a reușit încă. Valoarea prestației sale auctoriale, pe tărâm liric, este invulnerabilă. De pildă, zilele acestea, citeam atent un articol al scriitorului Florian Capcea, din revista „Ramuri”, urmărindu-i argumentația cu maxim interes. Un dosar întreg de cronici literare sunt puse la îndemână de două recente antologii: una din 2017 [1] și o altă din 2021 [2]. Cel dintâi „Diavol cu coarne de melc” e „oximoronică” în titlu, cea de-a doua se bazează tot pe un contrast semantic: între banalul bucuriei de a vedea și fericirea de a fi orb. Evident, mitul diavolului și cel al melcului reîntoarce discursul poetic în arhetipalitate, iar mitul homeric face trimiterea la arta viziunii lăuntrice, diferită de simpla receptare vizuală a lumii exterioare…

2. Ridicarea „Turnului de fildeș”
În primul rând vreau să subliniez performanța lui Spiridon Popescu de-a se fi înșurubat, profitabil, în mediul politic gorjean. Poetul și politicul au evoluat convergent spre-o nedisimulată speranță a unei „meritocrații” în premieră pentru orașul lui Constantin Brâncuși și al Ecaterinei Teodoroiu. În sfera sa de teme, motive și toposuri, idei și nostosuri ireductibile, poeticianul Spiridon Popescu excelează în a spune lucrurilor pe nume, în a fi un revoltat, în a încrucișa, spada de Don Quijote, cu morile de vânt, în a disemina asimilări culturale în remarcabile intuiții infinitezimale. Certamente, dicțiunea accede oralitatea, ficțiunea se duce în cosmos, iar poetul e un afirmator de spectacole de regulă cosmogonice; încât „nenorocitul stihuitor” începe să îngemăneze imagini aparent „tautologice”, „sinonimice”, „identitare în reduplicare” etc. spre a omogeniza un logos demn și convingător.
Afirm deci că, întru ridicarea „turnului său de fildeș”, poetul n-are nevoie de ajutorul „celui mai mare meșter din lume”. Și afirmând aceasta (auto)ironic / și, apreciez eu, antifrastic, poetul redactează, apoi, dezinvolt și cu o desăvârșită naturalețe, un „eseu despre incendiul din Alexandria”; simbolistica acestuia este transferată – cum altfel? – în zona erosului „dezlănțuit”, unde – având un „declic” dintr-un text dramatic sorescian -, chipurile, și-a afumat nimbul degeaba, crezând că, salvându-și iubita din flăcările mistuitoare, va rescrie biblioteca de poezie a lumii. Aici e lesne de remarcat eterna reîntoarcere, demiurgică, la origini, astfel, redempțiunea în primordii presupune locuirea poetică a omului simplu, heideggerian, frate bun cu natura primordială. Spiridon Popescu mizează pe acel tragic întors în ripostă uneori virulent sarcastică. Poetul supraviețuiește, pe niște aliniamente autosacrificiale, abia sublimându-și visuri coșmarești: „Se făcea că eram o gură de canal fără capac și Dumnezeu, care se plimba pe trotuar cu capu-n nori, a căzut în mine”. În câte un „vis împlinit”, se îmbogățește „mituit” de un greier (probabil unul dintre oligarhii lumii inventate ad-hoc – n.m.) ca „să ascundă lumina luceafărului sub retina verdelui ochi al firului de iarbă”. Poeții trebuie musai ocrotiți – ne încredințează Spiridon Popescu – fiindcă ei ar fi „singurele insecte din lume care se pricep să facă polenizarea îngerilor.” Sensibilitățile inefabile obligă verbul să se specializeze în rediafanizarea miezului inocent al rostirii poetice și al autocunoașterii metapoetice.

3. Alteritatea transcendentă
„Diavol cu coarne de melc” este o „formulă” mai degrabă parabolescă decât alegorică. Metafora glisează spre firescul ca excepție ori spre o mitologie din „illo tempore”. Criticii literari (printre ei câțiva de primă linie precum Gheorghe Grigurcu, Paul Aretzu, Nicolae Dragoș, Ion Pachia Tatomirescu, Adrian Dinu Rachieru, Valeria Manta-Tăicuțu, Valentin Tașcu, Aureliu Goci, Mircea Bârsilă), au creionat, vreme de vreo trei decenii, un portret în relief simultan axiologic și epistemologic. Eu caut o altă abordare și interpretare a unui univers cu ispititoare sugestii metapoetice. Ca de pildă, modelul bacovian îi conferă dicteului liric o directitudine în care autonegația narcisismului se reconvertește într-o iluzorie „intrare în manuale”, ba și în eventualele cursuri universitare spre a fi studiat, făcând posibilă „tipărirea operei sale în faste ediții integrale de lux”. Făcându-i-se propunerea de a se naște pasăre, poetul regretă că n-a ascultat și că a optat pentru a fi greier, bunăoară, cred precum cel din dialogul „Ion” al lui Platon. Greierul e „cântărețul mesager al zeilor”. Blaga – în Eutopia (adică în utopia eului ce-și nostalgizează alteritatea transcendentă – se comportă exemplar; în schimb Spiridon Popescu preia o ștafetă dificilă ca să-și probeze performanțele poetice și în speță metapoetice. (va urma)
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here