Scriitorul Ion C. GOCIU se destăinuie: “Timpul istoric al romanului MAIA nu s-a terminat!”

95

Dacă Tudor Arghezi a debutat la 47 de ani, prozatorul Ion C. Gociu la mai mulţi. Şi are abia trei cărţi, bine primite de critica literară. Astăzi, la ora 17, se lansează romanul ce va constitui o adevărată lovitură în literatura română. După cum vă veţi convinge dacă veţi veni la lansare, unde scriitorul va oferi autografe. Ca surprize, două dintre persoanele care se regăsesc în carte şi se cred personajele acestei opere romaneşti se vor afla în sală. Iar moderator este criticul şi istoricul literar prof.dr. Zenovie Cârlugea, gorjean membru al Uniunii Scriitorilor din România.

– Maestre Ion C. Gociu, când aţi plecat din Văianu, comuna Ciupercenii Gorjului, în lumea românească, vă gândeaţi că vă veţi apuca de scris vreo dată?
– Consider că am plecat din Văianu, satul meu natal, în două rânduri. Prima dată a fost la vârsta de 11 ani, când, suit într-un car tras de două vaci, Steluţa şi Paulina, am fost adus la Liceul Comercial, din Târgu Jiu, unde fusesem admis ca elev în clasa întâi. Era în toamna anului 1945, pe la mijlocul lunii Noiembrie. După plecarea mamei, rămas la gazdă numai cu tata, am plâns săptămâni în şir după fraţi, mamă şi bunică, rămaşi în sat. Atunci, probabil, mă gândeam serios că trebuie să mă acomodez cu noua situaţie şi să învăţ scrisul Rond, Gotic şi Batard. În cursul superior al liceului, la o compoziţie povestită cu tema: Ce aş dori să fiu în viaţă, profesorul meu de Limba Română, regretatul Stelian Sterescu, după ce m-a lăsat să vorbesc cât vreau, mi-a dat nota 10 şi-a zis: „E foarte bine, dar îţi trebuie şi o sonerie în cap!” A fost singurul zece obţinut în viaţa de elev la această materie. În al doilea rând, la vârsta de 18 ani, după terminarea liceului am plecat şi m-am despărţit definitiv de satul în care m-am născut. În el reveneam doar în concediu şi atunci numai câteva zile pe an. Mă apucasem serios de scris scrisori şi mărturisesc că primeam solicitări din partea adresanţilor să le scriu cât mai mult, că le plăcea felul meu de a le transmite sentimentele. În special fetelor.

– Ce pregătiri profesionale aţi avut în viaţă?
– Liceul mi-a asigurat o pregătire financiară şi am fost repartizat prin Decizie ministerială în sistemul bancar. Am primit repartiţie la Banca de Stat din Turnu Severin. Eram nemulţumit de condiţia de simplu funcţionar, şi în acelaşi an am dat examen de admitere la Şcoala Militară Tehnică de Artilerie Sibiu. M-au atras materiile tehnice, mecanica, rezistenţa materialelor, învăţarea armamentului şi muniţiilor din dotarea armatei şi după trei ani am devenit specialist în acestea, conducând serviciul Înzestrării Artileristice până la nivel de Brigadă, unde era prevăzut gradul de locotenent-colonel. Prin absolvirea Universităţii de Apărare am obţinut licenţa în conducerea serviciilor (logistică). Aceasta îmi dădea posibilitatea obţinerii gradului de colonel. Mi-am consacrat activitatea militară conducând domeniile: financiar, de aprovizionare cu alimente, echipament, carburanţi şi construcţii cazare. Am ieşit la pensie din funcţia de comandant al unei unităţi cu profil agricol şi zootehnic, subordonat direct comandantului armatei.

– Mi-aţi povestit cândva că soţia v-a purtat noroc. Şi la scris? Este dânsa primul cititor? Şi dacă da şi dacă nu, este exigentă cu scriitorul soţ?
– E normal să fi spus acest lucru din moment ce timp de 55 de ani am reuşit să ne suportăm reciproc, să ne iubim, să creştem doi copii, să-i ajutăm şi pe ei la creşterea nepoţilor, să nu fim geloşi, să ne ajutăm moral în faţa greutăţilor personale, chestiuni de viaţă care asigură prestanţa în societate şi rezultatele în serviciu. Am fost îngăduitori şi nu de puţine ori ne-am corectat reciproc, cu multă răbdare, ca observaţia făcută să nu supere partenerul. Aşa, am avut numai de câştigat. Este, că se observă? Când m-am apucat serios de scris, parcă nu-i venea să creadă. De la început i-a plăcut stilul meu pe care îl cunoştea şi cu care am cucerit-o de când era domnişoară. Niciodată n-a ezitat să-mi răspundă sincer la întrebările mele asupra formulărilor literare, care de multe ori, mie mi se păreau naive. Scriitura mea după ce o printez, trece la control la doamna mea care o tratează mai abitir ca pe un extemporal al elevului dat în faţa mentorului său. Totdeauna am ţinut şi ţin cont de sugestiile pe care mi le face. Acum, dacă ar fi să le pun în balanţă câte aplic şi câte nu, cred că talerele rămân echilibrate. Este exigentă precum sunt toate soacrele cu ginerii, că… are doi.

– Reluaţi, pe scurt, istoria primelor trei cărţi, vă rog. Mai pe larg elaborarea romanului MAIA.
– Din anul 1996 până în anul 2007, am călătorit în Canada pentru a-mi ajuta fiica la creşterea nepotului. În acest interval am fost de opt ori din care de două ori împreună cu soţia. Lunile adunate depăşesc patru ani de „penitenţă de lux”. Ca să-mi treacă mai uşor timpul în singurătate, m-am apucat să-mi ţin un Jurnal. Aveam ce scrie în el şi aveam şi timp destul. Atunci, acolo, totul mă impresiona. Era un mod de trai şi comportament diferit faţă de cel din care plecasem şi orice constituia o noutate. Şi faptul că oamenii care nu se cunoşteau, când treceau unul pe lângă altul în locuri izolate se salutau, era pentru mine o „minune”. Acasă şi pe scara blocului dacă vine un străin la un vecin şi tu ieşi pe uşă sau aştepţi la lift, el te vede, urcă sau coboară dar nu salută. Pe parcurs, jurnalul meu a căpătat un conţinut literar. Fiecare zi îmi aducea aminte de datele anterioare şi le raportam începând cu anii copilăriei. Aşa am adunat, mai întâi în câteva caiete, cele mai importante povestioare cu întâmplări fericite sau nu, din viaţa mea. După al doilea an petrecut în America de Nord, am trecut la internet, unde, în urma unor sumare îndrumări pe care mi le-au făcu fiica şi soţul ei, am trecut la calculator. Deşi Word-ul era în limba engleză pe care nu o cunoşteam, prin repetare mi-am însuşit funcţiile fişierului şi folosirea instrumentelor. N-avea diacritice, dar am învăţat să-l folosesc. În anul 2009, la o lansare de carte, am făcut cunoştinţă, cu regretatul profesor filolog George Manoniu care era moderator în acea zi. Eu nu-l cunoşteam dar dumnealui mă ştia, fiind ofiţer în rezervă şi venea la concentrări în unitate. Pentru a-i cunoaşte părerea despre valoarea celor scrise de mine, cu sfială, i-am dat câteva povestioare printate. După două zile m-a sunat şi ne-am întâlnit să-mi returneze foile scrise. Erau pline de corecturi asupra semnelor de punctuaţie, cu virgule adăugate sau şterse, cu schimbarea unor sinonime, că m-a cuprins ruşinea. Atunci gândeam: „Cine te-a pus Ioane să faci aşa ceva? Ce-ai căutat aia ai găsit!” „Trebuie să continuăm! Domnule colonel scriitura dumneavoastră are valoare…” mi-a zis domnul profesor. După trei corecturi ale aceluiaşi text, printate de mine de patru ori, mi-am dat seama ce înseamnă să realizezi o operă literară. Aşa au fost scrise primele două cărţi: „Din Văianu la Toronto” şi „Cireşe amare” lansate, prima în anul 2010 şi a doua în 2011. Romanul „Maia”este cartea pe care o consider a avea valoare maximă, până acum. Ideea mi-a venit de la o povestioară a talentatului şi om plin de har, domnul scriitor Dumitru Dănău. Cunoşteam un asemenea caz încă de la începutul anilor ‘70. L-am întrebat dacă este de acord să scriu pe o asemenea idee, că pot realiza un roman. Răspunsul dumnealui a fost afirmativ şi încurajator. Mai întâi a trebuit să citesc tot ce am găsit pe internet despre Pogromul de la Iaşi din 1941 şi deportarea ţiganilor în Transnistria în anul 1942, despre care, sincer să fiu, aveam cunoştinţe vagi. Ficţiunea mea trebuia să se bazeze pe adevăruri istorice indubitabile. În aproximativ două luni am fost pus la punct în ceea ce priveşte evenimentele istorice întâmplate. Au urmat trei luni de muncă, efectuată cu spor între orele două şi şapte ale dimineţilor şi pe 24 decembrie 2011, volumul întâi a fost terminat. Mentorul meu era fericit de ce am realizat şi m-a sfătuit să nu destăinui până la lansare prea multe din conţinutul lui.
Păcat! Sufăr că n-a mai avut răbdare şi George Manoniu s-a retras unde nu-i durere nici suspin!…

– De ce nu vreţi să intraţi în Uniunea Scriitorilor din România? Referinţele critice v-ar da acest drept. Nu credeţi că ar fi benefic?
– Din modestie, nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Am auzit multe vorbe, nu ştiu câte sunt adevărate, că şi acolo s-ar merge pe „pile”. Ca orice Grigore aş vrea „să beau şi eu aghiazmă!”, dar îmi lipseşte ceva. Ce?… Vom mai vedea pentru că am înţeles că sunt şi avantaje!

– Ce mai aveţi pe masa de lucru sau măcar ce proiecte imediate vă asaltează?
– Am început să scriu la volumul doi al romanului MAIA. Căldura din vara aceasta mi-a fost duşman, dar sper să se astâmpere. După lansare nu mai am alte griji. Sper!

– Aţi citit şi în Cenaclul Columna. Mult după debut şi chiar după consacrare. Cum v-au primit colegii de cenaclu la Columna?
– Un mare om de cultură rus, poate Ceaikovschi, nu-mi aduc aminte numele, a fost invitat în Statele Unite. În port a fost primit de ambasadorul rus. L-a privit şi i-ar fi zis: „Maestre, hainele dumneavoastră nu-s potrivite pentru o asemenea vizită! „- Nu contează!…”. A răspuns maestrul. „Aici nu mă cunoaşte nimeni!”
La a doua întâlnire, ambasadorul, iar i-a zis despre haine care erau şi mai uzate şi maestrul i-a răspuns: „Nu contează hainele! Acum mă cunoaşte toată lumea cine sunt…” Revenind la cazul meu – un necunoscut în cenaclu, septuagenar cu maniere cazone -, unii din mai tinerii dintre membri, după ce m-au ascultat ce le-am citit, mi-au pus nişte întrebări la care din respect faţă de mine, am considerat că nu merită să le răspund cu ce aveam în gândire atunci. Până şi numele de Azor al căţelului dintr-o nuvelă, cuiva i s-a părut desuet. Cineva mă atenţionase preventiv „că vezi Doamne, aşa este la un cenaclu. Să te aştepţi numai la critici…” La întâlnirea următoare le-am dat să citească prima carte lansată în 2010. După ce au citit-o şi pe a doua „Cireşe amare” s-a trecut de la salutul cu „bună ziua!” la „să trăiţi!”

– Personajele din Maia ar putea să fie şi ele în lumea de azi? Dacă da, pe care le veţi reînvia?
– Timpul istoric al romanului nu s-a terminat. Ceea ce am în gând mi-a fost confirmat de o doamnă frizeriţă care a citit tot ce am scris şi nu-i singura din salonul respectiv. La ultima tunsoare din luna aceasta, mi-a spus că ar dori să ştie ce se întâmplă cu Brânduşa şi Petrică. Ce poate fi mai semnificativ pentru un scriitor decât o asemenea sugestie de la un simplu cititor?

– Cum vă simţiţi ca un fost militar de carieră printre scriitorii gorjeni de azi?
– Excelent! Sunt convins că i-am câştigat şi alături de ceilalţi colegi de breaslă, scriitori şi ei, am schimbat din optica celor care ne-au crezut produs sută la sută cazon.

– De la cititorii cărţilor de până acum ce reacţii aveţi?
– Prea multe laude. De multe ori mă simt tratat ca un copil ce trebuie încurajat pentru nota zece, singura primită până atunci. Aceasta-i senzaţia de acum. Poate mâine n-o mai fi!

– Ce vă interesează: gloria literară sau opera dumneavoastră pur şi simplu?
Greu de răspuns!.. Trei cărţi, cred că-i prea puţin pentru glorie. Pentru a patra timpul va mai avea răbdare? …Vremea lui Vasile Cârlova s-a dus demult.

– La ce întrebare nepusă de reporter aţi vrea să răspundeţi?
De ce aşa târziu m-am apucat de scris? O lăsăm pentru altădată.

– La urmă, vă rog, o spovedanie.
– La întrebarea cu numărul 13, vă confirm că 13 mie acest număr, de alţii evitat, mi-a purtat mereu noroc. Numele soţiei mele este al Muceniţei Cornelia care se serbează anual în ziua de 13 septembrie. Mulţumesc Domnului că am avut un asemenea noroc s-o cunosc! O coabitare de 55 de ani spune totul. Deci, m-am spovedit!…
Convorbire realizată de Ion Predoşanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here