Era într-o zi de sâmbătă după-amiază, când Petrică al Mărgăretii lui Mogoş coborî transpirat din maşina încărcată de călători până la refuz.
Venise cu RATA, un autobuz anume destinat să fie cursă, ce făcea transportul călătorilor de la gara târgului până în comuna sa natală şi… mai departe. După ce-şi primi de la şofer cele două geamantane, aduse de pe portbagajul aflat pe acoperişul maşinii, fiindcă erau grele, se hotărî să le lase la magazinul sătesc al cooperaţiei, urmând să le care ulterior acasă, cu vreo ocazie. Erau pline cu de toate cele trebuincioase mamei şi neamurilor din sat. De aici până la casa unde văzuse lumina zilei era cale de vreo doi kilometri şi mersul pe jos, acum, chiar îi prindea bine, mai ales că se scăpase de greutatea celor două valize. După atâtea ore de stat în tren şi pe maşină, avea nevoie şi de puţină mişcare, iar mersul prin sat era o desfătare. Se vedea copil, mergând la şcoala primară, duminica la căminul cultural, la nedei şi la horele de la sărbători, însoţind şi câte o fată, colegă sau mai mică, până aproape de casa ei. Mergea încet, sperând să revadă din oamenii care mai trăiau, consătenii lui de-odinioară, să le dea bineţe şi să-i întrebe de sănătate. Trecu de şcoală şi ajunse la intrarea în sat. Comuna Valea Mare avea şapte sate, că de aceea i se şi spunea Valea Mare. Pe poiana ce se află de-a lungul mătcii Stejerelului, pârâu ce da numele satului şi trecea pe lângă el, acum, ca şi altădată, se instalase o şatră de nomazi. Aveau locul lor, stabilit de când lumea, şi-l respectau în fiecare an. Deşi le mai furau câte o gâscă, o găină, mai dau iama prin grădini şi culegeau fasolea şi pătlăgelele de pe araci, castraveţii şi ardeii graşi buni de cules, sătenii îi tolerau, sporind însă şi grija pentru averea lor. Lăieţii le spoiau tingirile, le cârpeau căldările, le reparau povernele şi câte şi mai câte treburi. Ţuica se face şi s-a făcut întotdeauna numai în cazane de aramă şi acestea erau meşteşugite numai de nomazii căldărari. Când a trecut pe lângă şatră, s-a uitat atent spre cele trei corturi instalate şi a văzut că parcă nu mai arătau ca în amintirile din copilărie. Copiii acestora nu mai erau aşa de murdari şi zdrenţuroşi precum cei de altădată, nu-i săriseră în cale cu mâna dreaptă întinsă să le dea… un ban, bătându-se cu pumnul stâng în piept şi scoţând sunete guturale spre a-l impresiona. Locul, nu prea mare, părea mai aranjat, corturile puse în ordine având căruţele în spatele lor. Ba, mai mult, dintr-un cort se auzea o muzică dintr-un aparat de radio. O fetiţă cu părul blond, făcut codiţe şi plin de bănuţi de argint strălucitori, prinşi cu grijă să nu-i piardă, stătea pe un şezlong instalat în uşa cortului – ce-i drept cam murdar – având pe lângă ea, în supraveghere, mai mulţi copilaşi care se jucau prin iarbă. Deodată, s-a ridicat în picioare şi l-a întrebat:
– Nene, cât e ceasu’?
Profund uimit, fiindcă se putea aştepta la orice întrebare numai la aceasta nu, s-a uitat la ceasul de la mână şi i-a spus ora exactă, precizându-i şi minutele, după care copila de vârstă incertă i-a mulţumit şi s-a retras în cort, pentru cine ştie ce treabă urgentă. „Da!… Şi la căldărari s-au schimbat multe!” gândi domnul Petrică, bărbat cu studii superioare, trăitor de mai mulţi ani în capitala tării, unde îşi avea serviciul ca inginer la o uzină de renume, reîntors în sat să-şi vadă mama, sora şi nepoţii, pe care nu-i mai văzuse de câţiva ani.
*
Fiindcă era sfârşit de zi de vară cu soarele ajuns la chindie şi sătenii încă nu se întorseseră de la culesul roadelor sau cu vitele de la păşunat, drumul era pustiu. Pe bătăturile caselor nu se vedea ţipenie de om. Gospodinele rămase acasă trebăluiau grăbite prin cuhnii, cu grija mălaiului şi a terminării fierturii pentru cină. Aşa că Petrică nu avu parte să întâlnească, până acum, pe cineva. Totuşi, îi ieşi norocul în cale că, la poarta lui Vasile al Gheorghiţii, trei săteni se speteau ca să despice un caravei, un butuc gros de gorun cioplit în patru muchii, să-l facă scânduri. Pe un suport amenajat, numit capră, lemnul supus lucrului era suspendat şi prins în lanţuri. Un bărbat suit pe el urmărea direcţia corectă a pânzei joagărului, ţinând şi trăgând în sus cu mâinile de cadrul ferăstrăului, de care alţi doi bărbaţi, în picioare, împingeau şi trăgeau în jos cu putere pentru a spinteca butucul în scânduri, treabă la care cu mulţi ani în urmă, pe când era student în vacanţă, muncise şi inginerul de acum, tânărul Petrică de altădată.
– Bun lucru, oameni buni! salută Petrică după obiceiul locului.
– Mulţumim dumneavoastră! răspunse omul suit pe capră, el fiind primul care-l văzuse, ceilalţi fiind întorşi cu spatele, opintindu-se când trăgeau şi împingeau de cadrul ferăstrăului.
Prezenţa unei persoane străine îi determină pe cei trei lucrători să se oprească din treabă, profitând astfel de o mică şi binevenită pauză.
– Merge, merge? întrebă domnul Petrică, aşa, ca să se afle mai mult în discuţie. Blănile astea le făcurăţi azi? Observ că sunt bine despicate şi sunt destule pentru o zi de lucru! preciză el ca un bun cunoscător al sporului într-o zi de muncă, de care desigur că nu era străin.
– Ia te uită cine veni pe la noi! zise Gheorghe al Floarei din Deal, omul din pereche, vecinul de mai la deal al casei mamei lui Petrică.
Lucru se oprise, joagărul fu lăsat din palme, iar omul de pe capră coborî să dea şi el mâna cu musafirul sosit, pe care nu-l cunoştea, dar înţelesese că-i la origine din acest sat.
– Bă, Petrică, mânca-l-ar nenea, că nu te-am mai văzut poate de zece ani! Parcă ieri erai un băieţel şi veneai pe la mine să-ţi fac praştie să tragi după gaiţe. Cât de greu i-a fost Mărgăretii, rămasă văduvă de război când nu împlinise 30 de ani, să vă crească singură, pe tine şi pe soru-ta Domnica! Şi ce mai tată aţi avut! Era de fală în toată Valea Mare! Cine vrea o oală bună, mergea la Trifon să cumpere. Doamne, cât de repede mai trecu timpul şi cât de bătrân trebuie să fiu, dacă tu eşti aşa de mare şi om în toată firea! continua nea Gheorghe cu tristeţe în glas după tinereţea-i dusă. Domnul Petrică înţelesese că, revenit aici în satul în care s-a născut, este iar Petrică din copilărie şi că trebuie să se acomodeze cu apelativul de altădată, altfel, devine caraghios în faţa acestor oameni curaţi sufleteşte, dar neschimbaţi în mentalitate.
– Cât stai pe la noi? îl întrebă direct nea Gheorghe.
– Până după Sântamărie! răspunse Petrică.
– Aaa! o săptămână de zile… Te aştept să treci mâine pe la mine, că-i duminecă, să mai stăm de vorbă şi să bem câte un ţoi cu ţuică bătrână. O am de peste zece ani, îi roasă de butoi şi-i galbenă ca lămâia. Pe aici n-are nima aşa ceva! De vreo trei ani am tras-o şi o am pusă într-o damigeană de 25 de litri. O beau ca pe doctorie şi numai cu domni mari! Când am oameni la lucru, le dau beutură din alt butoi, ţuică de anul trecut, care-i tot bună, dar nu-i tocmai doctorie!
– Mulţumesc, nea Gheorghe! Ne-om vedea ş-om mai vorbi, zise Petrică luându-şi la revedere, ca să nu ţină oamenii din lucru, că li se ducea sporul! Dădu mâna şi cu ceilalţi doi ţărani, care fuseseră tăcuţi la discuţia lui cu Gheorghe.
Până acasă nu se mai întâlni cu nimeni. Doar câinele de la casa lui Opregel îl lătră cu înverşunare scoţând capul pe sub poartă, iar la Ioana lui Iosif îi sâsâi agitat şi cu ură un gâscan leşesc, enervat, când trecu prea aproape de tâlvura de gâşte, haremul pe care-l stăpânea.
Drumul pe care-l mai avea de parcurs şerpuia de-a lungul pârâului. Când ajunse la ultima cotitură, pe fundalul livezii cu meri, peri şi pruni văzu profilându-se casa în care s-a născut. De cinci ani nu mai venise pe aici, dar parcă nimic nu se schimbase. Se opri s-o privească. Soarele n-o mai lumina. Se ascunsese după un nor ce căpătase borduri roşietice, viu scânteietoare, îmbiind la meditaţie. Ziua se micşorase şi o adiere răcoroasă, ca întotdeauna când vine toamna pe aceste locuri, îl întâmpină cu suflul ei mângâitor, prietenos. Pe aici erau cândva locurile lui de joacă în momentele de repaus între prânz şi amiază, când vitele erau ostoite între două păşunări. Se opri… Aici era poieniţa unde altădată, pe timp de seară, se făcea focul pentru Furcă, un obicei în serile de sfârşit de vară şi început de toamnă, când la un foc ce se aprindea seara prin grija copiilor, femeile veneau cu de lucru şi sporovăiau până noaptea târziu. Privi stâlpul crăpat de ploi şi soare, suportul pe care se monta Vârtejul la sărbătoarea Dragobetelui. Era făcut de bunică-su, din lemn de salcâm, ars la partea îngropată în pământ, ca să nu putrezească. Îşi mai aduse aminte cum s-a dat prima dată în Vârtej cu Floarea lui Mitru, colega lui de clasă, şi mamele lor râdeau de ei şi le scoseseră vorbe că se plac. Se aşeză pe un butuc gros din lemn de salcie, scobit a fi bancă. Deşi era de pe vremea copilăriei lui, crăpase şi se înnegrise, dar nu putrezise, sau uitase el cum a fost. Deja era impresionat şi timpul parcă se oprise în loc… Privi unde odinioară era vatra focului, unde se coceau jaiurile de la porumbii rămaşi toamna verzi. Atunci iarba nu creştea niciodată pe această vatră, acum era verde şi se gândi că aici nu s-au mai aprins surcelele de multă vreme. O dovadă că „s-a pierdut obiceiul!” constată Petrică şi-l prinse iarăşi nostalgia. Îşi aduse aminte că în acest spaţiu se oprea toboşarul comunei şi anunţa poruncile stăpânirii, hotărârile primarului privind prestaţiile comunale şi câte şi mai câte. În zilele de sărbători şi mai ales în duminicile, când nu mergeau la hore, aici se adunau femeile tinere şi bătrâne, frumos primenite şi cu busuioc la ureche, pentru a-şi spune păsurile şi bârfele despre altele, iar noi, copiii, asistând cu „gurile căscate”, auzeam şi ceea ce n-ar fi trebuit, mai ales cele spuse despre bărbaţi, de multe ori neînţelegători faţă de necazurile nevestelor. Mămicile tinere îşi aduceau şi plozii sugari, cu leagănele în care-i ţineau, cărora le schimbau, în văzul lumii, scutecele ude şi murdare de nevoile fireşti, după care, spre a-i împăca, fiindcă plângeau, le strecurau în gură ţâţa pe care o sugeau cu mai multă lăcomie, până adormeau cu nasul în sânul rotofei. Aici l-a văzut ultima oară pe tatăl său, când împreună cu alţii de seama lui şi-a luat la revedere şi au plecat la război, de unde nu s-a mai întors. Pe timpul războiului, aici se citeau scrisorile venite de pe front, se pomenea despre soldaţii morţi, răniţi sau dispăruţi şi erau jeliţi de toată suflarea prezentă, indiferent al cui era. Aici, în acest loc, era, vrând-nevrând, şi o şcoală a vieţii, de la care şi Petrică a învăţat multe.
Clepsidra timpului
Îşi aduse aminte că la 22 iunie, ziua Sfântului Grigore Dascălu a anului 1941, în puterea nopţii, au început să bată clopotele bisericilor. Sătenii speriaţi din somn s-au îmbrăcat sumar şi au ieşit din case, adunându-se după cum le era obiceiul pe această poiană. Auziseră de mai multă vreme că-i primejdie mare, dar parcă nu le venea să creadă că va fi iar război ca-n 1916. Omului de ce îi e frică nu scapă! Crăcănel, cântăreţul de la biserică, aduse vestea că a început războiul pentru eliberarea provinciilor ocupate de ruşi. În noaptea aceea, Mareşalul ordonase: „Ostaşi, treceţi Prutul!” Bărbaţii buni de armată care mai erau pe acasă rămaseră încremeniţi şi, duşi cu gândul la ce-i aşteaptă, începură să se închine. Femeile, deznădăjduite şi îngrijorate de neprevăzut, gândindu-se la „ce se vor face singure cu copiii!”, se puseră pe plâns. Era o zi tristă, ca un bocet nesfârşit ce se întrecea cu dangătul clopotelor. Tăcut, cu imaginile de atunci în minte, Petrică socoti din cap: „Aveam nouă ani şi terminasem cu premiul întâi clasa doua la şcoala primară.” Îşi mai aduse aminte de reacţia celor din casă, când tatăl său a primit ordinul de mobilizare. Toţi plângeau… iar mumă-sa era disperată. Îşi smulgea părul din cap de deznădejde! Pătulul era gol, porumbii de-ai vechi erau pe terminate, iar anul nu se ştia cum va fi. Urma cea de-a doua praşilă şi ploaia întârzia. Comuna se golise de toţi bărbaţii tineri. Aproape toţi dintre ei fuseseră încorporaţi, mobilizaţi şi repartizaţi la unităţile ce se pregăteau să plece pe front. În imaginea păstrată în memoria sa mai văzu prima şi ultima scrisoare trimisă de taică-su, o carte poştală ce avea şi o ştampilă dreptunghiulară „CENZURAT”, din care a reţinut că-i scria mamă-sii: „Mărgăretă, să ai grijă de copii, că de-acum sunt numai în seama ta… Dumnezeu să-ţi ajute!”. Şi atât. Îi veni în minte şi ziua când factorul poştal a adus certificatul de deces al tatălui său. Era într-o zi din postul Crăciunului, friguroasă, dar cu soare. Printre sughiţurile care-i înfundau respiraţia, poştaşul l-a citit, fiindcă ea, mumă-sa, era aproape leşinată şi toţi vecinii care se adunaseră în bătătura casei, să audă nenorocirea, ţipau cu palmele la ochi. – „Fruntaşul, Mogoş Trifon , născut la data de 1 februarie 1911, în comuna Valea Mare … contingentul… şi a început şi el să plângă de n-a mai putut citi oprindu-se un moment, …a murit în lupta de respingerea atacului bolşevic la 2,5 km. vest de localitatea Suha Balca din Transnistria”… În acel document, îşi aduse aminte că mai scria …că a fost avansat post-mortem la gradul de caporal şi decorat cu Medalia Virtutea Militară. Era semnat de comandantul regimentului din care făcea parte. Certificatul era păstrat cu sfinţenie de mamă-sa la un loc cu mai multe scrisori, acte şi poze, toate îngrămădite în sertarul mesei din odaia bună. …S-a văzut apoi în clasă, la şcoală, când toţi copiii şi dascălii l-au primit ca pe un fiu de erou căzut la datorie pentru Patrie. Pentru jertfă, lui taică-su i s-au adus laude ce l-au făcut pe copil să fie mândru că-i fiul lui. Plânsese destul acasă în seara şi noaptea aceea, aşa că aici, în faţa tuturor, a vrut să arate că ştie să fie bărbat şi nu i-a curs nicio lacrimă, în timp ce toate fetele, colegele lui, plângeau cu lacrimile înnodate sub bărbiţe. Va urma
Ion Gociu
