,,Sărutul” sau sensul luminos al iubirii

647

În primul său drum la Paris, Brâncuşi a prins sinteza şi transfigurarea pietrei in clipe trăite etern prin Sărutul, Rugăciunea, Cuminţenia pământului, revoluţionând arta modernă.
Contemplând „Sărutul” brâncuşian, simţi visul magnific care multiplică viaţa, o face mai adevărată, o deschide spre absolut. E sensul adânc al unei poezii care vine de departe, dinspre un ţărm îndepărtat, adeverind „logosul” mediteranean căruia nu-i rămân străine reverii eminesciene. Privirea în ochii celuilalt aminteşte de versul eminescian: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă…”
Natura creatoare imaginează în noi, prinzând sens cu cele visate. Sărutul poartă amintiri ale unicităţii de sens, mărgeane îmbrăţişate ale celui de pe urmă ţărm. Frumuseţea care e în duhul materialului nu încetează să apară pe chipul neprihănit al fiinţei iubite. Adesea, fiinţa iubită rămâne un deziderat sau ceva efemer: „Din valurile vremii nu pot să te cuprind…”
Sărutul ca simbol ne duce cu gândul la zodia Gemenilor, la ochii care înving timpul, şi moartea. Sărutul lui Brâncuşi reia frumuseţea capului, părului, ochilor, care neliniştesc sufletul și-l iau în stăpânire.
Misterul erosului grec este întregit de frumuseţea creştină, protagoniştii regăsindu-şi reveriile pe altarul veşnicei reîntoarceri. E un ecou îndepărtat din poezia „Departe sunt de tine”. O lumină a strălucit orbitor, sau şi-a continuat strălucirea pentru acel Brâncuşi care lucra la „Sărutul”, acest duma al său spre Damasc.
Adina Victoria Sîrbu

Leda
Au murit crizanteme
lângă Leda din vis.
O zână a fugit cu
pantoful de aur
într-o lume misterioasă
ce l-a inspirat pe Brâncuşi
De atunci cad fulgi de nea,
la Poarta Sărutului.
O orgă adună îngerii
care pleacă necunoscuţi
spre mare.

Sărutul

Sărutul din Poartă
reia frumuseţea ochilor,
a părului,
a aducerilor aminte.
Şi poartă sufletul
Spre un „jlogos” mediteranean.
Pe stradă se aud glasuri voioase:
„Nu te-am văzut de un an”
Şi firul amintirii
de braţe lungi
se teme în zadar.

Poarta Sărutului

Ce mister e în noi
Când suntem iarăși doi.
Firul Ariadnei ne prinde
După ploi.
Sărutul, ca monedă de schimb pentru aşteptare,
Ne-ar da o binecuvântare.
Bucurie celor ce raman
şopteşte Poarta în azur.
Dar în aura de labirint
Nemărginirile ne prind.

Coloana fără sfârșit

Într-o seară înstelată
văzduhul purta
puterea unui sunet
trezit de perfecţiunea greacă
a unicităţii flintei în intransformabil.
O iubire risipită
De pasărea figurativă
în Marele Tot
a rămas amintirea…
Victoria Sîrbu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here